Nu m-am priceput...

Atunci când am plecat, i-am lăsat urme de ruj pe gulerul scrobit al inimii lui.

Voiam să-mi marchez cumva teritoriu, să-i marchez cumva amintirile...

Sau poate doar voiam să-mi marchez cumva drumul înapoi, către el.

Am plecat exact când îl iubeam cel mai tare, dar fără să las loc de bună ziua...așa-mi amintesc...

Reacționasem impulsiv...din orgoliu, din lipsă de rațiune, din prea multă rațiune.

Apoi, mai târziu, am înțeles că în iubire orgoliile nu-și pot găsi vreun rost. Oare n-o fi fost iubire...m-am întrebat mai pe urmă.

Ba da,am ajuns la concluzia că a fost. Orgoliile mele erau de împrumut. Erau plămădite de alții care-mi voiau binele. 

Nu știu ce-o fi însemnând pe atunci binele din intențiile lor.

Acum știu că bine e doar când ne e bine, când suntem bine, când suntem fericiți.

Cât de fericită aș fi putut fi întorcând spatele iubirii de dragul orgoliului?

Ce-o fi fost în capul meu?

Ce-o fi fost în capul lor?

Nu știu și nici nu mai contează... doar atât ne ducea capul pe atunci...

Ce știu e doar ce-a fost în sufletul meu... O durere prelungă, o tânguire a sufletului, o tânjeală a dorului care s-a scurs peste timp încă mulți ani.

Și totuși el s-a întors.

A venit nu o dată ci de mai multe ori și de fiecare dată cu flori.

Ba odată, de 8 Martie, a trimis un prieten să-mi aducă un cadou. Era un lănțișor de argint pus într-un plic, alături de o felicitare pe care așternuse o poezie de dragoste compoziție proprie. N-a avut îndrăzneala să mi-l ofere singur.

Era greu pe atunci să cumperi argint. Nu se găsea și era scump. Dar el făcuse cumva și mi-l cumpărase...

N-am priceput nimic. Credeam că vrea să-și răscumpere faptul că nu mă iubește suficient.

N-am priceput nimic nici când a venit de ziua mea cu un buchet superb din florile mele preferate sperând într-o împăcare. N-am priceput că iubirea lui pentru mine era atât de adâncă că nu o putea scoate la iveală și așeza în cuvinte.

N-am priceput asta nici din lacrimile care-i șiroiau pe obraji în timp ce mă strângea la piept și nu voia să mă lase să plec, ținându-mă în strânsoare ore în șir...

Și nici faptul că de fiecare dată cînd voiam să plec asculta ore în șir aceeași melodie ”Nu am brațe să te pot reține...Niciodată nu te vei simți la fel în alte brațe...” Mă gândeam că se simte vinovat...

Hmmm...vinovat de ce? Vinovat că mă iubea prea mult și nu era în stare să mi-o spună???

Acum știu. Acum am înțeles cât de tare trebuie să-l fi durut plecarea mea. 

Offf!!! Ce-o fi fost în sufletul lui?

Acum nu știu doar dacă voi avea vreodată ocazia să-mi cer iertare pentru câte nu m-am priceput atunci...

Acum aș vrea să-i iau cicatricea rănii pe care i-am lăsat-o în piept și s-o ascund la mine în suflet, apoi să-i șterg urmele de ruj de pe gulerul inimii și-n loc să-i așez o floare la rever.

Ce fel de floare? 

Albastră...de Nu-mă-uita...

O cafea...adevărată...

Știu...

Știu că zorii te-au surprins nud... gol de trup și de gândurile despre tine...

Noaptea ți-a decojit sufletul de trup și te-a lăsat plin de vise, de povești despre stele, despre 1001 de nopți, despre tine cel adevărat...

Știu...

Lumina lunii ți-a împletit un suvenir în păr...doar ca să le amintească zorilor despre ea...

Știu... 

Dimineața te-a surprins gol... fără măști...

 În zorii zilei erai singur...erai tu...

Tu cel fără niciun rol de jucat, fără nicio poezie de spus, fără niciun cântec de intonat...

Doar tu...cel fără nicio închipuire despre tine...doar tu cel adevărat...

Rămâi nud... așa cum te-ai întâlnit pe tine în zori...

Rămâi tu, tu cel adevărat...

Riscă-te să-i dai soarelui șansa să strălucească asupra ta, asupra goliciunii sufletului tău...!

 

Știu, știu...  pare greu...

... și totuși e mult mai ușor și mult mai simplu decât pare...

Zi faină să ai! Mai ales tu...

M-ai întrebat

”Dacă aș fi un gust, ce gust aș fi?”, m-ai întrebat.

Mi-am închipuit cum gust ușor din buza ta cărnoasă și m-am umplut de o senzație dulce-amaruie.

”Îmi place gustul tău!”, ți-am răspuns.

”Dacă aș fi un gând, ce gând crezi că aș fi?”, m-ai intrebat.

Am închis ochii, ți-am pătruns în gânduri și-am constatat că îndrăzneala tronează în mintea ta. 

”Îmi place cum gândești!”, ți-am răspuns.

”Dacă aș fi o emoție, un sentiment, ce sentiment crezi că aș fi?”, m-ai întrebat.

Am întins mâna spre tine și ți-am atins inima. Era fierbinte și clocotea de neliniște. Am mângâiat-o ușor s-o liniștesc și la iveală a ieșit teama de iubire. Am sărutat încet sentimentul și l-am așezat pe creanga unui copac.

”Îmi place că ești viu!”, ți-am răspuns.

”Dacă sunt viu ce ți-ai dori să spun sau să fac?”, m-ai întrebat.

”Dacă ai fi într-adevăr viu, nu cred că ai pierde vremea punând întrebări idioate, dragul meu.”

Iubirea adevărată nu e un mit

Acum nouă zile cel mai drag unchi al meu a urcat, pe un curcubeu, la Ceruri.

M-a durut enorm suferința lui teribilă. 

Mi-a sfredelit fiecare gând și fiecare ungher de suflet.

M-am rugat Lui că dacă are de gând să-l ia, s-o facă atunci când voi fi plecată în vacanță, pentru că nu am puterea să-l mai vad nici cum suferă, dar nici cum se duce...

Ajunsă acasă, după ce am aflat că ruga mi-a fost ascultată, am realizat că omul lângă care a trăit toată viața a rămas singur, deznadajduit, revoltat, neîmpăcat...

- Nu ai nimic ce-ți reproșa. Ai făcut tot...tot ce puteai face, i-am spus.

- Dar nu-mi reproșez nimic. Nu mă gândesc deloc la mine, mă gândesc la el, doar la el. Aș mai fi dorit să stau un moment în plus lângă el, să-i umezesc buzele, să-i mai alin cumva chinul, mi-a răspuns...

- Crezi că în durerea aia agonizantă ar fi contat ?

- Da. Poate că în felul ăsta ar fi simțit o palmă așezată pe fruntea sufletului care-i ardea de durere, mi-a răspuns printre lacrimi. 



Am rămas fără replică, într-o completă venerație și contemplație, admirând și adulând chipul iubirii adevărate.

N-am vrut să rostesc niciun cuvânt spre a nu știrbi din măreția momentului.


Și pentru a nu știu câta oara, mi s-a revelat că iubirea adevărată nu e un mit...e o certidudine care mi se înfățișează în toate formele posibile.


Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

De ce ne-am ierta singuri?

De ce nu ne-am ierta?

Cel mai greu ne vine să ne iertam, să ne iubim, să ne respectăm și să ne apreciem pe noi înșine.

Cu toate astea, până nu reușim să ne înțelegem și iertăm pe deplin nu ne găsim liniștea, pacea, echilibrul... așa că, zic eu, merită măcar să ne străduim s-o facem.

Noi suntem templul mobil în care îl putem găsi oricând pe Dumnezeu.

De ce-am căra mizerii în el? De ce nu l-am curăța de gândurile inutile? De ce am acumula vinovați și vini plăsmuite, care există doar în imaginația noastră?

Când nu reușesc să fac ceva anume, mă rog.

Atâta știu eu face, acolo simt că e scăparea, salvarea și nădejdea mea.

Cer să mă ajute El să fac ce e bine pentru mine și e în acord cu voia Lui și a Universului.

Iar El mă ajută de fiecare dată, necondiționat și cu multă iubire.

Iubindu-mă atât de mult, El mă învață întotdeauna cum să mă iubesc pe mine și pe toți cei care vin înspre mine.

 
Da, e drept, nu e ușor să te ierți pe tine însuți, dar nu-i nici imposibil, pentru că n-ai niciun motiv să n-o faci.

Vinile sunt doar plăsmuiri ale minții noastre.

Orice decizie pe care tu o consideri greșită a fost de fapt cea mai bună decizie pe care ai fi putut-o lua în condițiile date, în funcție de nivelul de conștiință sau de înțelegere la care erai atunci - nu-ți închipui că ai fi avut de ales. 

Nu exista greșeli există doar lecții de viață.

Învață din ele, mulțumește pentru ele și mergi mai departe eliberat.

E greu să ne iertăm, nu e ușor. Și asta mai ales dacă ești dotat cu bun simț sau cu educație aleasă.

Și pare că dacă ești extrem de sensibil și fragil emoțional nu ești avantajat mai deloc.

Și totuși percepția asta e complet eronată.

Folosește-te de ce ai ca să evoluezi.

În momentele extreme, de viață și de moarte te folosești de tot ce ai la îndemână să te salvezi, pentru a putea merge mai departe.

De ce n-ai face la fel și cu evoluția ta spirituală, mentală, fizică, emoțională...

Ajută-te de tot ce ai, pentru că tot ce ai e întotdeauna exact tot ce-ți trebuie.

Folosește durerea ca să te trezești, mulțumește-i, iartă-te și mergi mai departe.

Dacă simți că nu poți renunța la ea, afundă-te mai tare în ea și las-o să te învețe să-ți trezești conștiința, pentru că după aceea totul devine ...mult mai ușor....

Iartă-te, trezește-te, iubește... trăiește și... bucură-te!

Călător al Universului

Sunt doar un călător 

Prin sufletul Universului,

Care trece de vama inimii tale

Unde mă aștepți întotdeauna

Cu vișinii și cireșii mai mereu...

În pârg...

Un umil trubadur al

Slovelor cu ștaif și cu dichis

Menite a frăgezi toate dorurile

Din tine, toate trăirile netrăite

Ale căror ecouri răsună

În ființa ta...

Sunt călătorul trubadur,

Care face popasuri prin inimile

Și sufletele universurilor,

Învârtind bemoli, becari și diezi 

Din iubirea care curge și cântă simfonii...

În inima mea...

Dar din dar, se face Rai

Iubește !

Natura se reinventează în fiecare moment prin care trecem, pentru ca să rămânem mereu îndrăgostiți de viață.

Cu toate astea, mai tot timpul, noi ne încăpățânăm să trăim captivi între patru pereți.

Oare ce s-a întâmplat cu specia umană, unde a greșit ea atât de grav încât undeva de-a lungul evoluției s-a decis să se supună singură la penitență?

Ne ținem departe de oameni și de natură și ne ascundem pe noi ...de noi înșine...

Fugim de viață și de Dumnezeu.

Apoi ne mirăm când viața decide să ne sacrifice ca pe niște exemplare nedemne de a perpetua specia.

Ne e frică de tot și de toate pentru că am rătăcit încrederea în tot ce ne înconjoară, pentru că am pierdut  comuniunea cu viața...

Ne ocupăm vremea vorbind unii despre alții și nu unii cu alții, căutăm peste tot înțelesuri ascunse și ni se pare că în spatele fiecărui gest șade un subterfugiu.

Și asta pentru că ne-am pierdut aurita cale de mijloc în tot ce facem.

Suntem mereu la extreme, ne iubim aproapele doar din vârful buzelor și nu din toată inima și cu sufletul curat.

 Dumnezeu nu ne-a făcut să ne omoare, noi singuri am inițiat un program de automutilare și autodistrugere atunci când am uitat să zâmbim, să ne bucurăm  să trăim fără frică, atunci când am uitat să privim cu încredere unii spre alții și toți către Cer.

Învață să te uiți la celălalt fără a-i căuta defecte, ci doar pentru a-l privi cu iubire!

Alege să-ți ridici fruntea către Cer nu doar pentru a cere ceva, ci doar pentru a-ți arăta recunoștința!

Lasă iubirea să curgă prin tine și de la tine către tot ce te înconjoară.

Mulțumește divinității și universului pentru cadoul numit iubire și oferă-l mai departe...

Nu uita: ”Dar din dar, se face Rai”!

" Dacă judeci numai pentru ce vezi, ajungi să-ţi pierzi calea şi pe tine însuţi."

Daca zece oameni privesc catre acelasi lucru, fiecare vede altceva. 

Fiecare are adevarul lui, in functie de plamadeala lui, de tiparele educationale si de lectiile de viata prin care a trecut. 

Cred ca nu ar trebui sa judecam nimic și pe nimeni, ci sa luam tot ce ni se pare ca vedem in viata ca un bun prilej de introspectie pentru a ne cunoaste pe noi mai bine, raportandu-ne la ceea ce vine inspre noi.

E doar o parere, o idee care mi-a trecut prin minte, fara caracter de axioma ori de pretentie de adevar absolut.

In viata de zi cu zi nimeni nu intelege mare lucru din teorie. Viata trebuie traita, experimentata...ea nu se invata din carti.

Dictoanele, proverbele, citatele intelepte ale celor care au ajuns la asemenea intelepciune nu reprezinta nimic daca adevarul cuprins in ele nu ni s-a revelat intr-o anumita forma si noua.

Practica e intotdeauna cea care face diferenta. 

Cand situatiile de viata trec prin noi adevarul din noi se regaseste altfel in adevarul celuilalt, al celui care a scris acele ganduri... uneori poate nu chiar exact in aceeasi forma...

Si cu toate ca e doar adevarul nostru si nu al aceluia care l-a scris, impactul lui asupra noastra s-ar putea sa faca din noi un altfel de om, poate un pic mai bun decat cel care eram cu o secunda inainte de a citi acele invataturi si a constientiza tot ceea ce se ascunde in spatele cuvintelor, dincolo sau printre randurile scrierii...

Dar si asta e doar o alta probabilitate... nu e o certitudine... 

Un compliment deosebit

Cel mai frumos compliment pe ziua de azi l-am primit atunci când ai intrat pe ușă și ai exclamat:

 

-         Mmm, ce bine miroase acasă! Miroase a tine...

Daaa...

Acasă miroase a mine și acolo unde-s eu vei fi întotdeauna acasă, dragul meu drag.

Voi fi întotdeauna liniștea...sau neliniștea simțurilor tale, calmul sau isteria gândurilor, căldura lipsită de aroganță din inima ta.

Sau poate mirosul de salcâm din nopțile albe, de lună și de mine pline, sau cel de friptură și cozonaci din jurul sărbătorilor de orice fel, fie ele Craciunul, Paștele, ziua ta sau ziua pisicii de pluș a copilului.

Ori câteodată sau deseori cel a parfumului scump ce ți se însinuează în nări, pe pernă sau pe sub piele, parfum pe care tot tu mi l-ai cumpărat și dăruit fremătând de emoție...

Daaa...acasă miroase a mine și e bine... dar numai și dacă am pe cine impregna cu ființa mea...

Iar pentru mine, dragul meu, acasă e oriunde aș pune urechea inimii mele pe pieptul și pe inima ta...

Îți mulțumesc că ești și că ești așa cum ești...pentru mine! 

Crâmpei de gând...

Frumusețea sufletului nimănui nu cântă la tine în piept, ci doar a ta, atunci 

când realizează că întregul portativ, toate notele, 

cheia sol și întregul solfegiu au fost întotdeauna 

încondeiate în inima ei... 


Și totuși, pentru această trezire la viață pare că 

sufletul tău are mereu nevoie să fie inspirat de 

muza frumuseții sufletului altcuiva. Pare că doar prezența ei e capabilă să 

stârnească, să înalțe, să scrie și să întipărească toate melodiile în tine...

Cu toate astea, doar și numai frumusețea sufletului tău e cea care intonează 

triluri în bătătura inimii tale ...  atunci când la poarta ei bate încet 

și tainic ... frumusețea sufletului altcuiva.

Te invit la o cafea...

Pentru astăzi v-am pregătit o cafea agreabilă...

În fiecare dimineață mă trezesc, mă închin, mă bucur...

Apoi îmi beau cafeluța. Cafeluța e primul moment de tihnă al zilei și e poate cel mai drag tabiet al meu. Dacă mă trezesc și nu pot să-mi satisfac acest moft, ziua demarează cu mai puțin aplomb ca de obicei.

Astăzi mi-am propus să scriu despre noi. Despre care noi? 

Despre mine, despre tine...toți suntem la fel.

Suntem la fel și altfel fiecare în parte. Suntem unici și diferiți dar toți simțim la fel, toți avem cam aceleași frici, aceleași emoții... pentru că în esență, toți suntem la fel.

Și chiar dacă lecțiile noastre de viață diferă, chiar dacă avem mai mult sau mai puțin din punctul de vedere al bagajului intelectual, al confortului financiar, al averilor dobândite, al nivelului de spiritualitate, la nivelul subtil al trăirilor interioare suntem toți cam la fel.

Suntem oglinzi unii în viețile celorlalți și fiecare vede în celălalt ceea ce se regăsește în el însuși.

Să avem grijă! Ceea ce le spunem noi celorlalți, ce reproșuri și nemulțumiri le adresăm lor se regăsesc de fapt în noi.

Să ne oprim și să ne întoarcem cu fața către noi. Să ne dăm voie să fim complet sinceri cu noi și să înțelegem ce avem de înțeles.

În definitiv și la urma urmei fiecare poate fi făcut responsabil numai pentru ceea ce spune și nu se poate face vinovat de ce înțelege celălalt.

Ceea ce intenționează să ne transmită cineva poate să nu corespundă deloc cu presupunerea dramatica sau imaginativă din mintea noastră.

Să ținem cont de asta și să pricepem că oricine vine înspre noi, nu vine pe gol. El poartă cu sine, undeva, cumva, o lecție pe care viața ne-o predă.

Și să mai ținem minte un lucru: viața ne predă aceeași lecție de atâtea ori de câte avem nevoie și sub atâtea forme, până o înțelegem.

Viața nu e o luptă

De câte ori am auzit sintagma, viața e o luptă m-am tot întrebat între cine și cine?

Cine sunt eroii buni și cine sunt cei răi? 

Pentru ce luptăm? Ce avem de cucerit? Eu de care parte a baricadei mă aflu?

Și am ajuns la concluzia că viața nu e o luptă.

E o experiență pe care dacă o tratezi cu înțelepciune o trăiești cu bucurie, cu încântare și cu fericire.

Viața nu e un conflict, e o curgere...

E important să învățăm să curgem în același sens cu ea. Să deschidem ochii larg spre a putea vedea care e următoarea mișcare pe care o avem de făcut, să intuim în ce parte ne ghidează Dumnezeu și Universul să mergem.

Câteodată ne încrâncenăm să facem ceva ce nu e în folosul nostru. Atunci ne simțim de ca și cum am înota împotriva curentului, obosim repede și nu știm de ce.

Alteori vrem neapărat să ocupăm un spațiu în care nu ne potrivim, devenim nefericiți și dăm vina pe soartă sau destin. E similar cu situația când încercând să montăm o piesă într-un loc în care nu se potrivește, o forțăm și ea se rupe.

La fel e și cu viața. Dacă nu curgi în același sens cu ea, dacă nu te unduiești în același fel cu legănarea ei, într-un dans divin, obosești.

 Și sfârșești prin a nu vedea nimic din ce e de văzut, a nu înțelege nimic din ce e de înțeles și a fi un veșnic încrâncenat nefericit care-și blamează destinul...

Va urma...

Rațiunea de a trăi pentru altul

Ceea ce am sa scriu astazi, poate ca vi se va parea extrem de egoist.

Este vorba despre ratiunea de a trai pentru altul.

Cum sa-ti faci o ratiune din a trai pentru altul?

Si cat de frumos trebuie sa faci, ca sa se indure un altul sa traiasca si pentru tine, ca altfel...rolul vietii tale ar ramane vacant, nu-i asa?

Ei bine...acu' vreo cativa anisori cand a dat un necaz mare peste mine, toata lumea in jur imi spunea: trebuie sa traiesti pentru copil, pentru sot, pentru mama, tata... 

In primul rand ca nu trebuia sa fac nimic...totul e optional pe Pamantul asta...

Si-apoi m-am gandit: oare chiar asa sa fie? 

Daca eu imi inchei socotelile pe lumea asta si plec, cei din jurul meu nu pot pleca odata cu mine... Ei isi vor continua calatoriile lor, in felul in care vor dori si vor alege. Si-atunci eu ar trebui sa-mi caut de propriul suflet, de propria existenta, de propria calatorie...sa vreau sa traiesc pentru mine, oricat de egoist ar suna.

DA, vreau sa mai traiesc si in lumea asta ceva vreme...pentru mine!

Din orice perspectiva ai privi, aceasta ratiune de a trai pentru altul mi se pare complet inadecvata.

Cine si-ar dori sa-ti proiectezi visele, dezamagirile, si deziluziile asupra lui si sa-l impovarezi cu ele?

Cine crezi ca ar fi fericit numai prin a-ti satisface ”capriciile” si ”mofturile” tale, inainte de a si le satisface pe ale lui?

Da, stiu. Exista si cazuri cand altii depind de tine. Cand altfel, fara ajutorul tau ei nu ar putea supravietui. Ei bine...da. Ei necestita ajutor si trebuie sa avem si sa le aratam compasiune. Acum cativa ani, in unul din concedii, am vazut o mama rusoaica care avea un copil cu handicap, pe care-l purta peste tot intr-un scaun cu rotile, il hranea si-l alinta mereu. Ce m-a frapat a fost felul in care arata si se comporta. Era foarte pedant imbracata, aranjata, machiata, rujata si radea din tot sufletul impreuna cu ceva cunostinte de-ale ei. Imi amintesc (acum cu rusine) ca am ramas stupefiata cand am vazut-o cat e de detasata de situatie si am considerat-o insensibila. Acum imi dau seama ca era perfect justificata si ca... era de datoria ei sa faca in asa fel incat sa traiasca si pentru ea.

Si-apoi, daca Dumnezeu ar fi vrut sa traim doar pentru altii, cred ca avea posibilitatea sa ne creeze din capul locului...simbioti...

About the emotions cohabitation ...

Emotions are not soluble. 

They can not be mixed or dissolved into each other to get a uniform and homogeneously feeling that brings you more comfort and inner peace.

Emotions can not be compared, decanted or distiled... you can only accept them and completely sense them.

Two intense and completely contrary emotions can coexist peaceful within yourself and you will be terribly upset if you have the bad inspiration to rationally understand the phenomenon.

Rational can be only to accept each one, in the same way that a parent simultaneously accepts all his different and unique children that he has.

I wish you a wise day!

Despre coabitarea emoțiilor...

Emoțiile nu sunt solubile. Nu se pot amesteca și nici dizolva unele în altele pentru a obține un sentiment uniform și omogen, care să-ți aducă mai mult confort sau liniște interioară.

Emoțiile nu pot fi comparate, nici decantate sau distilate, ci doar luate ca atare și trăite până la capăt.

Două emoții intense și complet contrare pot coabita liniștite în interiorul tău și te vor bulversa îngrozitor dacă vei avea proasta inspirație să încerci să pricepi rațional fenomenul.

Rațional poate fi doar să le accepți pe fiecare în parte, așa cum își acceptă un părinte simultan toți copiii, indiferent cât sunt de diferiți și unici.

O zi înțeleaptă pe care s-o trăiești la maximum, îți doresc!

De tine...

Gândul meu leagă
Depărtarea mea...de tine...
Gândul meu adună mereu
Zările inimii mele...


....Și inima ta...

www.card-photo.com