Dorință

În acest
Început de primăvară,...
Doamne,
Lasă-mă să fiu
Unul din visele
Tale împlinite!
Dă-mi voie să înalț
În mine cerul
Tău cu stele până
În înaltul meu fremătând!
În primăvara asta
Scrie Tu, Doamne,
Poezii de dragoste
Prin toate câmpiile,
Dealurile şi munții
De prin mine,
Iar pe mine lasă-mă,
Să mă bucur de toate...
Cuvânt de Cuvânt...

www.card-photo.com

Rostul cuvintelor

Duminică iar...

Ni s-au dat cuvintele ca să ne ajute să înțelegem şi să ne înțelegem mai uşor.

Pricepem cu atât mai repede cu cât suntem mai curați, mai necomplicați, mai simpli.
Cu cât ne credem mai puțin deştepți, cu atât face sens mai repede pentru noi ceea ce doreşte să ne spună... Cuvântul.
Pentru că fiecare înfloritură şi aport în plus adus de mintea care doreşte să complice, schimonoseşte în fel şi formă înțelesul la care se face trimitere.
Cu cât suntem mai catâri, mai ignoranți, mai autosuficienți, mai egotici, mai "plini de ştiință şi de cunoaştere" cu atâta putem simți mai puțin sensul adevărat al cuvintelor ce se aştern simplu, la picioarele smereniei noastre.

O duminică înțeleaptă să avem!

Orice vindecare începe cu vindecarea sufletului

Habar n-am de ce scriu asta acum, dar e cineva Sus, la pupitru, care cu siguranță ştie motivul pentru care o fac.
Mulțumesc Doamne pentru toate!

Orice vindecare începe cu vindecarea sufletului

Degeaba îți vindeci trupul dacă sufletul îți rămâne sfârtecat, găurit şi împrăştiat pe coclauri.

Trăim un secol marcat de boli de tot soiul.
N-ar fi primul de acest fel, dar bine ar fi dacă am şti să mai punem şi frână tuturor acestor boli şi sminteli.
Medicina alopată ne învață despre prevenție şi pentru asta trebuie să fim permanent stresați de ce, de cum, de cât bagăm în gură şi să avem grijă cât ori cum păşim ori ne mişcăm zilnic.
Ea nu se preocupă şi de cât şi ce scoți pe gură, ce are omul în minte sau pe inimă şi nu mai tratează pacientul ca fiind un întreg.

O atenție permanentă e ca peste tot prin media să se recomande suplimentarea alimentației cu minerale, vitamine, oligoelemente sau mai ştiu eu ce alte hapuri făcătoare de minuni.
Nimeni nu-şi asumă însă administrarea lor după ureche, aşa încât se plasează la final câte o frază bine ticluită care să-i absolve pe toți laolaltă şi pe fiecare-n parte de orice vină.
Marile concernuri farmaceutice nu se mai satură de făcut profit pe spatele sănătății noastre, din ce în ce mai precare.

În anii '80, cu ajutorul noii medicine germanice, bolnavii de cancer în stadii terminale erau vindecați într-un procent invers proporțional față de cazurile vindecate de medicina alopată.

Nu o dată am auzit că exista cazuri de vindecare spontană de boli incurabile printr-o singură rugăciune simplă, dar sinceră şi spusă din inimă.

Există vindecări "miraculoase" cu ceaiuri, cu ierburi, cu rădăcini.

Am auzit anii trecuți de la un medic gastroenterolog cunoscut, despre un caz de cancer pancreatic cu metastaze, vindecat de o bunicuță din județul Iasi cu ceaiuri. Domnul doctor, căruia nu vreau să-i dezvălui identitatea, intenționa s-o caute pe bunicuța cu ceaiurile ca s-o intrebe ce şi cum a prescris, fiindcă pacienta care a fost lăsată să meargă acasă, cu speranța de viață de maxim două luni s-a prezentat la controlul de şase luni perfect sanatoasă.
În tot acest timp ea nu a luat tratament alopat, dar nici nu a ştiut că nu mai are mult de trăit, în accepțiunea medicilor.
Oricum ar sta situația eu pledez însă pentru dreptul fiecărui om de a fi informat, aşa încât să poată să actioneze în cunoştință de cauză, în orice situație ar fi.
Cred de asemenea, cu tărie, că mentalul are un rol esențial în procesul de vindecare.
Şi mai recomand oricui să nu perceapă nicio boală ca o sentință la moarte, ci ca pe un prilej de a ajunge să se cunoască mai bine pe el însuşi şi pe El.

Câteodată, pentru asta e necesar ca cel în cauză să apeleze la un psiholog sau duhovnic bun şi trebuie să beneficieze de suport cât mai mult din partea oricui, dar mai ales din partea celor ce-l iubesc din toată inima.

E foarte important ca atât medicii cât şi cei din jur să trateze bolnavii ca pe nişte oameni aflați în impas şi nu ca pe nişte morți ambulanți care trebuie sprijiniți în drumul lor  spre groapă.

Şi totuşi, mai întâi şi înainte de toate, vindecarea începe cu vindecarea sufletului.
Şi dacă stau bine şi mă gândesc se şi termină cu vindecarea lui.

Fiindcă un suflet sănătos şi întreg va şti întotdeauna să pună preț doar pe gândurile care să-i țină inima în lumină... iar mintea şi trupul se vor vindeca de la Sine...

Clepsidra vieții

Mă asemăn
Unui fir de nisip.
Cad mereu
De sus în jos,
Învârtită periodic
Cu josul în sus,
De mâna divină,
Care închide
Etape în cercuri.
Şi urc continuu
Cu fiecare curgere
A mea, dintr-o parte
În cealaltă parte,
A clepsidrei vieții
Care mi s-a dat
S-o experimentez,
De sus în jos şi
De jos în sus...
Spre Lumină.

Timpul nu există

Ca să poată exista noțiunea de timp are nevoie de noi, care să găsim două puncte de referință între care să ne mişcăm, mai mult sau mai puțin haotic sau controlat, teoretic sau practic.

Timpul e produsul minților noastre.

Trecutul şi viitorul nu există.

Ceea ce există e mereu timpul prezent.

În PREZENT are loc totul, inclusiv gândurile legate de amintiri sau proiecții despre ce va urma să fie sau să nu fie.

Numai în prezent putem accesa gândurile de aducere aminte a evenimentelor petrecute care ne-au marcat într-un anume fel şi pe care le numim amintiri.

Acele gânduri ce apar sporadic în prezent le numim TRECUT.

De asemenea putem proiecta gânduri din prezent spre a le materializa într-un alt prezent ce va să fie.

Acel timp în care proiecțiile nu se vor desfăşura mai niciodată întocmai cum a fost prestabilit, il numim simplu VIITOR.

Tot ce se întâmplă din ce-am proiectat e meritul nostru şi-l atribuim egoului, iar pentru ce nu s-a înfăptuit conform planului vom da vina pe hazard.

E bine că putem fi atât de ingenioşi încât întotdeauna să găsim un cuvânt, ori mai multe, capabile să ne susțină şi să ne absolve de toate nebuniile smintelilor minților noastre, aşa încât noi să putem dormi liniştiți în continuare.

E reconfortant să putem dormi cu ochii deschişi şi cu mintea amorțită de bezna egotică fără de sfârşit...

Timpul nu există.

Există numai un etern prezent.

www.card-photo.com

În pofida a tot ceea ce credem şi chiar dacă la un anumit moment prezent nu ştim cine e străinul care ne zâmbeşte galeş, din oglindă...

Fă-te luminos și puternic!

Cu toții suntem supuşi greşelilor...

Pentru a ne învăța lecțiile pentru care am venit pe Pământ, uneori le resimțim apăsător, copleşitor, greu... de netrecut...

Pentru unele lecții eşti doborât la pământ, segmentat, căsăpit...

Pentru ca să ți se demonteze perfidul şi îndărătnicul EGO, ca să ai posibilitatea să te eliberezi cu totul de el.

Ți se dă astfel şansa să te înalți mai sus de condiția de om încăpățânat, care deşi e dotat cu vedere nu vede, deşi are urechi nu aude şi care deşi are minte nu are însă şi pricepere.

Vine în viața fiecărui om un moment în care el are nevoie acută, ca pentru a putea păşi mai departe, să simtă atingerea unui înger.

Dacă are suficient curaj şi o boabă de credință o va simți şi se va ridica.Fiindcă întotdeauna îngerul de care are nevoie e acolo, lângă el, dornic să-i recompenseze încrederea în Dumnezeu cu atingerile sale.

Deschide ochii şi lasă-te atins de aripa sa! Ridică-te în picioare!

Nu-ți fie teamă că vei cădea, fiindcă de fiece dată când te vei ridica de jos, vei fi din ce în ce mai luminos şi infinit mai puternic...

Așa să te ajute Dumnezeu!

Mulțumesc, pentru o nouă primăvara!

Una nouă, reavănă, caldă, altfel...

Eu sunt la fel de nătângă ca întotdeauna.

Încă îmi mai place să mai cred în iubire, în oameni, în sinceritate, în zâmbete, în primăveri...

Nu contează cum mi se răspunde la iubire.

Asta chiar nu are nicio importanță.

Până la urmă niciun bine nu rămâne nepedepsit şi e bine că e aşa.

Fiindcă noțiunea de bine e doar o altă percepție eronată de-a noastră, despre care Dumnezeu s-ar putea să aibă o cu totul altă "părere".

Mulțumesc aşadar lui Dumnezeu pentru astă primăvară!

Şi sper ca la anul să fiu un pic mai puțin nătângă, ori dacă nu mai puțin, atunci măcar mai altfel.

Fiindcă monotonia asta în a mă încăpățâna în nepricepere îmi scoate viața din ritmul bucuriei.

Iar asta nu-mi place nicicum, nicicând, nici de gând!!!

Nu-mi place deloc!


Oana Denis Rotariu

03.03.2016

Mă amestec în tine fără treabă...

E important pentru mine să hoinăresc pe-acolo.

Să frământ bulgării de suflet ... prin primăvara ta.

Creşte lumină aluatul iubirilor noastre ascunse în ea.

Lumină strălucitoare, aer gol puşcă, inpirat de inima mea fericită.

www.card-photo.com

Prea fericită.

Nu există preafericire.

Există doar fericire.

Ea curge permanent din bucuria fără margini ce vine direct de la izvoarele ființei neființelor noastre, până aici...

Până la noi, la mine şi la tine...

Să ne umplem cu prea multă lumină... de fericire...

O stare a sufletului

Într-o bună zi
Te voi proclama, poate,
Cea mai sănătoasă
Obsesie a mea.
Care poate că e
La fel de nefirească
Ca şi celelalte
Obsesii ale mele,
Doar că se află,
Cu o clasă de nebunie
Mai sus, decât mansarda
Gândurilor legate de iubire,
De îndrăgosteli stupide
De dorințe, de cazne
Ori de suferințe ne-nțelese,
Lipsite cu desăvârşire
De discernământ, pudoare
Ori de un minimum
De folos ... sau de rost.

Inspirată de "Laur" de Evgheni Vodolazkin

O carte minunată "Laur" de Evgheni Vodolazkin

Profundă, cu înțelesuri adânci, subtile, rafinate.
Te lasă să pricepi, conducându-te spre găsirea, parcă fără ajutor exterior a înțelegerii sensului vieții.
Trebuie doar să-ți dai voie să-l descoperi, să-l vezi, să-l simți, să-l transcezi...

Încă de la începuturile lumii oamenii au fost fascinați de găsirea rostului vieții şi de aflarea datei când va avea loc sfârşitul lumii.
Şi asta pentru ca să ştie cât timp mai au de păcătuit, sau de ignorat existența lui Dumnezeu, a eternității morții, sau a vieții veşnice.
Din cele mai vechi timpuri şi până acum lucrurile nu par să se fi schimbat prea tare.
Dormim în continuare somnul realității vieții şi lăsăm tot ce e cu adevărat important pe mai târziu.
Câte o dată pentru mult prea târziu...
Obişnuim să trăim de parcă n-am muri niciodată sau de ca şi cum viața e doar iluzia ce se întinde sub ochii noştri.
Nici nu băgăm de seama că ceea ce numim noi realitatea vieții se desfăşoară mai mult în interiorul nostru şi mai puțin sau chiar deloc în afară.
Afară e doar decorul în care ne învârtim, doar uriaşa scenă pe care ne etalăm cu toții forțele, veleitățile, talentele, orgoliile, egourile...
De afară ne luăm repere, indicii, lecții... şi cam atât.
Ne căznim să mâncăm sănătos, să facem mai multă mişcare, să luăm suplimente alimentare, minerale şi vitamine ca să trăim cât mai bine ori mai frumos posibil.
Şi pierdem din vedere esențialul, adevăratul scop al venirii noastre pe lume.
E greu de crezut că am venit aici ca să fim veşnic preocupați de ce şi cât ducem la gură, ori de cât şi de ce scoatem pe ea.
Ar fi penibil şi jenant de puțin raportat la inteligența, maiestuozitatea şi potențialitatea Universului.
Nu cred să fi venit aici ca să ne facem trupurile nemuritoare, ci să ne desăvârşim spre a ne face spiritele eterne.
Nu ar trebui să fim atât de preocupați să facem totul ca să nu murim. În definitiv nu există nimeni care să poată fi în stare să moştenească Pământul.
Mai important e să învățăm să trăim tot ce ne este dat, exact aşa cum ne este dat, conştienți că e cu certitudine spre binele nostru superior, înspre evoluția spirituală.
Nenorocirea face ca aceste noțiuni să nu poată fi înțelese pe bază de informație, ori să fie accesate din exterior.
Ele se asimilează şi înțeleg doar prin experiment personal, prin înțelegere până la cea mai rafinată şi subtilă vibrație a sufletului şi chiar dincolo de ea.
Şi pentru asta e nevoie de tenacitate, consecvență şi credință. Foarte multă credință!
Atât de multă încât să putem fi în stare să ne abandonăm ei cu încredere şi cu totul.

Ei, Lui, Conştiinței Atotcuprinzătoare, Infinitei Inteligențe, Absolutului Etern... şi Vieții fără de moarte, de dincolo de sfârşit...

O noapte mirifică îți doresc!

Priveşte cerul! Afară e o lună învăluită într-o mantie cromatică încântătoare.
Visul meu despre iubire şi frumos l-am agățat de ea.

www.card-photo.com

Dacă-l doreşti, ți-l împrumut în noaptea asta... şi ție...

Preaplin

Îmi ședeai închis pe-o tâmplă,

Intins într-o râlă pe-o coastă,

Fără să-ți pese de iubirea ta,

Ori de durerea mea în cot,

Ce pica exact în mijlocul capului

Gurii lumii, care nu se mai sătura

De mâncat din ciupercile otrăvitoare,

Sădite cu drag la umbra răutăților

Neconsumate la timp, ori din vreme

Apărute la umbra inimilor îngrășate

Cu veninul mușcăturilor de limbi

Prea ascuțite și prea ascunse,

Aflate în prelungirea minților

Însetate de clevetiri, de bârfe și de urât.

Stăteai tolănit lasciv pe fruntea mea

Albind consecvent o tâmplă,

Sătulă până peste cap de trândăveala

Gândurilor tale … de sus, de dincolo de creștet

Până jos adânc, foarte departe la mine… 
Pe suflet…

"Femeia are suflet bun. Ea poate ierta bărbatului orice, chiar dacă acesta n-are nicio vină."

Cam aşa ceva...
Noi femeile putem ierta orice.
Putem ierta, uita, omite.
Putem să nu băgăm de seamă multe, foarte multe, mult prea multe.
Nu e foarte dificil să ne facem că nu observăm bădărănia, lipsa de tact, avansurile deplasate.
Putem înțelege că bărbații uită să ne felicite cu prilejul unor ocazii speciale, nu țin minte numele prietenilor copiilor lor, nicio zi de naştere, sau orice dată dacă nu e una din manualul de istorie.
Deh, aşa-s ei! Nu dau importanță la lucrurile inutile, consumatoare fără rost de timp, de bani, sau de energie prețioasă ce poate fi investită în lucruri mai serioase.
Îi credem, înțelegem şi suntem în asentiment cu domnii, impresionate de chinul lor nejustificat atunci cand se apropie venirea primăverii.
Probabil că ar fi mai indicat ca acest anotimp să aterizeze direct în paturile oamenilor, în loc să apară în calendare sau în inimile doritoare de proaspăt, reavăn şi frumos ale cine ştie cui.
Sunt numeroase cazurile când noi, doamnele, suntem nevoite ca benevol să mimăm prostia.
Şi "adorăm" să o facem pe toantele ca să lăsăm impresia că n-am priceput aluziile de prost gust sau deşănțate ale unor deosebiți care recurg la cele mai penibile şi mai jenante arme de seducție masculine.
În concluzie putem pricepe misoginismul, lipsa de scrupule, aroganțele, orgoliile, grosolăniile,  frustrările, toanele şi metehnele tuturor domnilor din viețile noastre.
Putem ignora orice, oricât, oricum... şi aproape oricui.
Ca până la urmă să sfârşim prin a-i ignora complet până şi pe ei, pe domni.
În definitiv, nu e decât o chestiune de exercițiu...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Nemişcarea din noi

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Nemişcarea din noi: Ne uităm Unii la alții Ca nişte vârfuri De iceberg Gândind că Asta-i tot. Ori negândind, Şi arărând cu degetul Când ne pare Că vârf...

Nemişcarea din noi

Ne uităm
Unii la alții
Ca nişte vârfuri
De iceberg
Gândind că
Asta-i tot.
Ori negândind,
Şi arărând cu degetul
Când ne pare
Că vârful nostru
E mai înalt,
Deşi e doar o
Iluzie a apropierii,
Sau a ataşamentului
Pe care îl avem noi
Față de noi înşine.
Ne privim
Unii pe alții,
Neînțelegând
Că partea importantă,
Acea parte
Care rămâne
Mereu nevăzută,
E mereu ascunsă
Privirilor noastre,

Fiindcă nu ştim
Să descoperim
Ori să vedem
Mai întâi
Cum arată
Partea nemişcată
Şi nedezvăluită..
Ce stă în adâncurile
Dinspre etern...
Ale ființelor
Pe care le numim
Noi.

Noi, doamnele credem...

Noi, doamnele, credem...

Credem în Dumnezeu, în iubire, în lipsa ei...

În căsnicie, în bărbați, în tot ceea ce ne spunem despre bărbați...

Credem multe.

Dar mai presus de toate credem că avem dreptate în orice situație contradictorie şi nu numai.

De fapt NU.

Asta nu credem.

De asta suntem convinse că aşa este.

Şi mai ştim că suntem sexul sensibil şi că deținem monopolul în ceea ce priveşte maniera în care ştim să iubim.

Suntem desăvârşite în a fi afectuoase.

Suntem de neegalat în felul în care ne pricepem să oferim tandrețe, atingeri, mângâieri...

Şi totuşi nu e chiar aşa.

Suntem de părere că bărbații nu ştiu să exprime verbal ori nonverbal sentimente adevărate.

E oarecum discutabil, judecând după numărul remarcabil al poeților şi al scriitorilor de geniu care au cântat iubirea în operele lor.

Nu e nevoie să fii poet ori scriitor...

Când trăirile din piepturile domnilor ating cote nebănuite, ei ştiu să manifeste tandrețe şi drăgălăşenie.

În orice şi prin absolut orice gest făcut.

Ei ştiu să vibreze iubire, să fie iubire, să transmită cu tenacitate iubire.

Şi fac asta în cele mai nebănuite,  inedite sau obişnuite feluri de exprimare.

Ne-am obişnuit să primim flori, bomboane, să ni se deschidă uşa, sau să ni se ofere un loc pe scaun.

Nu avem ochi să observăm cât sacrificiu poate ascunde simplul gest în care un bărbat se oferă voluntar în a şterge praful din bibliotecă, deşi urăşte aproape organic această îndeletnicire casnică.

Fiecare gest minuscul de acest fel  ascunde în spatele lui o doză uriaşă de dragoste, de afecțiune, de tandrețe şi de sublim.

Şi un fel de a iubi care deşi poate depăşi granițele înțelegerii feminine n-ar trebui să-i scape din vedere simțului nostru acut de observație.

Probabil că bărbații din viața noastră ar fi capabili să aranjeze zilnic norişorii albi de pe cerul inimilor noastre.

I-ar înşirui frumos, în declarații de dragoste interminabile, bucurie din fericirea lor de-a dărui.

I-ar aranja zi de zi, complet dezinteresat, doar dacă ar şti că asta contează într-adevăr pentru noi.

Dar noi, doamnele, suntem de părere că ei nu pot, că nu sunt în stare şi că doar noi ştim.

Credem că ştim.

De fapt ştim sigur că ştim şi n-avem nicio îndoială.

Şi astfel ne aşezăm cu grijă  ochelarii de cal pe ochii tuturor simțurilor.

Şi habar n-avem că ne lipsim benevol de şansa de a vedea cum  domnii din viețile noastre fac mereu minuscule gesturi de mare iubire pentru noi.

Însă tot ce nu se poate vedea cu ochiul liber nu există.

Şi din nefericire, nimic din ceea ce nu există nu poate conta...

Păcat... mare păcat!!!

Nu-i aşa?

Ține minte trei cuvinte: "Adio!"

Nu există nicio relație sinceră care să nu fi trecut prin probleme, prin cumpene, prin situații mai tensionate.
Te rog să nu mă contrazici!
Am menționat de la bun început că e vorba despre relații SINCERE.
Aşa, or mai fi pe-acolo una două de leac, care să-ți pară perfecte.
Din exterior toate relațiile par de vis, numai a ta şchioapătă.
Şi totuşi, dac-ai fi o muscă mică şi-ai putea zbura prin casele oamenilor, ai putea vedea că nu curge peste tot doar lapte şi miere.
Noi, oamenii, suntem scenariştii şi regizorii vieților noastre.
Drept pentru care regizăm în mințile noastre tot felul de filmulețe, în concordanță cu ceea ce suntem şi ştim.
Apoi avem pretenția ca toți cei cu care ne întâlnim să intre în pielea rolurilor închipuite deja de noi.
Dar ei au deja alte filmulețe - cele din mințile lor - în care ei înşişi sunt protagoniştii şi încearcă să te coopteze şi pe tine în unul din personajele visate de imaginația lor.
Şi-uite aşa, ne trezim în mijlocul unui conflict de interese, pe cât de caraghios, pe atât de inutil.
Şi dezvoltăm ranchiuni, adversități, negativism, sau şi mai rău, anxietăți şi depresii, direct proporționale cu discrepanța dintre imaginea programată a vieții din mintea noastră şi cea din "realitatea" cotidiană.
Am scris între ghilimele, fiindcă şi realitatea asta e un soi de vis, dar s-ar putea ca asta să nu facă sens pentru noi, până nu trezim în noi conştiința acestui lucru - dacă o vom trezi vreodată...
Aşadar, dacă întâmpini vreodată probleme în relație, nu da bir cu fugiții imediat.
Încearcă să te pui şi în pielea celui de lângă tine, să-i înțelegi bine şi corect nevoile sau smintelile.
Şi fă asta exact din motivul că te deranjează şi suferi pentru ceea ce-ți pare că face el/ea.
Dacă suferi înseamnă că-ți pasă, înseamnă că el/ea contează şi nu ți-e indiferent/ă.
Adu-ți aminte din când în când, că persoana de care te-ai îndrăgostit e încă ascunsă pe undeva pe-acolo, în "străinul" de lângă tine.
Nu abdica!
Rolul relației e ca doi oameni care se iubesc să se tragă din când în când de mânecuță spre evoluția relației şi spre evoluția fiecăruia dintre ei, în drumul spre desăvârşire.
Ține minte!
Relațiile de vis există.
Dar numai în visurile tale şi acolo vor şi rămâne pentru totdeauna.
Pentru că aşa e normal şi fiindcă acolo e locul lor.
În frumosul din tine...

O zi cum eşti să ai! Şi tu...

"Carpe diem!"

Aşadar, trăieşte clipa!
Dar nu uita să fii pedant cu momentul de față.
Nu te grăbi! Savurează-l galant, gingaş, atent...
Trăieşte clipa!
Dar nu cu oricine, oriunde, oricând, în orice circumstanțe... fără să-ți pese de ce se întâmplă cu clipa, cu tine, cu oricine, cu viața din ea...
Trăieşte clipa!
Ridic-o la statutul de minune!
Fă din ea prezentul la superlativ al existenței tale!
Nu fii zgârcit cu sentimentele, cu trăirile, cu emoțiile!
Trăieşte-le până la capăt!
Pe fiecare-n parte, de la o margine la cealaltă margine a ființei tale...
Trăieşte clipa, acum!
Dar nu alandala, anapoda ...

şi nici oricum...

Maestrul adevărat e în permanentă legătură cu Conştiința...

Alegem gândurile aflate pe frecvența nivelului de conştiință la care am ajuns.
Ele cumva ne reprezintă fiindcă ne dezvăluie nouă şi altora cam pe unde ne aflăm în drumul spre desăvârşire.
Astfel ne integrăm şi ne aliniem în spațiul cel mai potrivit nouă.
Chiar dacă aparent suntem în acelaşi loc, de fapt ocupăm mereu alt spațiu, fiindcă chiar dacă corpul fizic nu ne pare a se modifică substanțial evident de la o clipă la alta, cel mental, emoțional şi spiritual sunt într-o continuă transformare.
Asta doar dacă se lucrează în acest sens.
Cu trupul practicăm exerciții fizice, cu celelalte corpuri liniştirea minții, meditații, respirații, rugăciune...
De aceea, dacă suntem atenți, gândurile ne pot vorbi despre noi, iar dacă suntem într-o stare permanent alertă, le alegem sau ne îndreptăm atenția doar spre cele care au cu adevărat importanță.
Astea fiind zise, se impune să subliniem încă o dată însemnătatea de a fi în preajma unui Maestru adevărat. Pentru toți acei care au pornit pe o cale spirituală acest lucru e un plus de necontestat.
Nu o dată am citit sau auzit că e suficient să stai în preajma unui Maestru adevărat ca să evoluezi.
Dincolo de poetica generată de vibrația asocierii acestor cuvinte există un adevăr de netăgăduit.
Maestrul adevărat e în permanentă legătură cu Conştiința. El are acces la aceasta pe o bandă largă de frecvențe. 
Stând în preajma lui, la un moment dat apar şi se deschid şi în noi breşe de acces spre Conştiință.
Şi încep să apară de niciunde "revelații" de ne mirăm şi noi şi nu pricepem de unde.
Mai vine şi un timp când încetăm să ne mai mirăm şi începem să fim recunoscători, poate chiar şi smeriți...
Orice aş mai putea scrie acum îmi pare în plus.
De aceea aşez în fața ochilor tăi o lacrimă imaculată de gratitudine sinceră, care mie să-mi spele sufletul fericit, iar ție să-ți sărute privirea... 
Atât... 

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: O cafea dichisită...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: O cafea dichisită...: Pentru astăzi o cafea savuroasă, care să te facă să te simți important, că ești iubit, apreciat, să simți că meriți un loc sub Soare și că ...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Ceea ce ne lipsește în dragoste nu sunt înțelesuri...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Ceea ce ne lipsește în dragoste nu sunt înțelesuri...: ”O teoremă e o scrisoare de dragoste către un necunosut, către acela care îi prinde nu numai înțelesul, ci și toate subînțelesurile.” Grigo...

”Religia este un mod de a fi ”(Pr. Dumitru Stăniloaie)

Aşa cum bine spunea Părintele Dumitru Stăniloaie, dincolo de ideologie şi dogmatică "religia este un mod de a fi".

O stare care, scrisă zi de zi în celulele noastre, ne ridică vibrațional spiritele, clipă de clipă, către stele ... şi dincolo de ele...

Culegi ce sădești... întotdeauna...

Te poziționezi în inimă.
Aduni toate gândurile-n piept şi începi să te rogi.
Şi nici nu termini bine de spus în gând ce vrei, că te pomeneşti că primeşti răspuns bun la toate rugăciunile tale.
DA. E momentul să fii recunoscător, fericit şi să te bucuri.
NU. Nu e cazul să crezi că ai nu ştiu ce merite deosebite, rămâi smerit!
E cazul să recunoşti că doar credința ta te poate salva de la moarte... şi-atât.
Asta numai dacă ți-o îndrepți în direcția potrivită şi dacă o pui în slujba Iubirii, Luminii şi Adevărului.
Fii conştient că întotdeauna vei culege doar ceea ce vei sădi!
Cu siguranță şi fără doar şi poate...

Toate ideile sunt deja aici

Toate ideile astea care apar pentru ca să le pricep şi povestesc locuiesc zi de zi în prejma mea, iar uneori le pot culege cu gândul, cu simțirea... sau nici cu una nici cu cealaltă.
Sunt aici, încă de la începuturi şi până în prezent, aşezate de cei care au mai înțeles câte ceva în toate timpurile şi anotimpurile dinaintea noastră.
Care va să zică n-am niciun merit, ci sunt doar o răsfățată care ia totul de-a gata, transmite mai departe... şi-atât.

Nu sunt scriitoare

Scriu de dragul scrisului, care pare că simte o nevoie acută de a se manifesta prin mine.
De aceea scriu neforțat, nechinuit, fluid şi direct din suflet...
Nu scriu de dragul popularității, deşi bănuiesc că aş putea s-o fac,  fiindcă-mi pare simplu, dar cine ştie?
Nici trist pentru că nu sunt veselă, ori nostalgic fiindcă sunt nefericită.
Nu simt nevoia de pamflet, fiindcă am parte de suficient în viața de zi cu zi şi pe săturate.
Îmi pare că scrisul e o nevoie a nostalgicului, al melancolicului, al romantismului desuet de a se manifesta prin mine, de a-mi întregi sensibilitatea, necesitate pe care o respect şi mă străduiesc s-o înțeleg.
În concluzie, nu scriu gândit ci spontan, dar gândesc ce scriu înainte de a pune slovele pe hârtie.
Şi nu le dau drumul din gânduri până nu le triez, unul câte unul, prin inima mea..

Totuşi, mai presus de toate scriu fiindcă am o datorie.

O promisiune facută Lui, că dacă-mi mai permite să mai fiu pe-aici o vreme,  să mă străduiesc să ajut oamenii să treacă peste suferință prin El, să încerc să alin sufletele...

Atâta tot... Nimic mai mult...

De aceea scrierile mele se citesc ori deloc, ori de mai multe ori fiecare...

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Nici iarba...doar tu...

Pe unde treceai tu
Iarba cuvintelor
Uita să mai crească.
Ieşeau în loc
Unul câte unul
Perii albi
Ai deziluziilor,
În creştetul
Poeziilor fără rime
Şi fără cuvinte.
Pe unde treceai tu
Iarba vorbelor uita
Să mai crească.
În locul ei
Creştea o eternă
Iubire mistuind
În trăiri
Nespusele cuvinte
Şi eternele păreri
Ale minunilor
Care vrem să fim
Fără să ştim
Că de fapt...
Deja suntem.

Dac-ai fi altfel n-ai mai fi tu

Poate-ai pățit şi tu...

Întotdeauna mi s-a părut că trebuie să fiu mai mult decât sunt deja.
Că cei din jur vor să fiu mai altcumva, mai altfel.
Şi m-am chinuit o viață încercând să fac atât de frumos pe cât credeam în gândurile mele că sunt aşteptările celor din jur.
La un moment dat m-am prins că sistemul de referință la care mă raportez e total greşit.
Că dacă mă raportez la nevoile fiecăruia cu care interacționez nu voi progresa, ci voi dobândi doar frustrări şi complexe inutile.
Mergând tot timpul prin comparație cu altul, la nivelul percepțiilor mele, voi găsi cel puțin unul mai bun, sau unul mai prost decât mine.
Şi asta nu va face din mine un om mai bun, ci un om care nu va evolua niciodată.
Fiindcă sistemul de referință al evoluției personale sunt eu însămi.
Iar una dintre măsurătorile de evaluare se referă la gradul de libertate pe care am dobândit-o față de mine şi față de tot ce-mi pare că aşteaptă cei din jur.

Şi acum, căutând o frază de încheiere mă umflă râsul, fiindcă mi-am amintit că tot ce m-am chinuit eu să spun de jumătate de oră, soțul meu o sintetizase mai demult, simplu, în câteva secunde:

"De ce te străduieşti atât de tare să fi altfel? Toți te iubim pentru felul cum eşti acum. Dacă ai fi altfel poate că nu te-am mai recunoaşte."

O zi cum eşti să ai! Şi tu...

Eşti şi sunt

Pentru tine
Nu sunt nimic.
Uneori nimic sunt
Şi pentru mine,
Doar că nimicul meu
E mai adevărat,
Uşor alambicat,
Profund, pipăibil,
Cunoscător şi interesat
De nimicul perfect
Ce şade flexat,
Calibrat în suspensie
În firescul... din tine.

Sâca-sâc

Îmi pare rău
Şi-mi pare bine
Că ai plecat
De lângă mine,
Te-ai depărtat
Spre nu ştiu cine
Care-i făcută
Pentru tine.
Şi-mi pare rău
Că nu-i ca mine
Dar mai ales
Îmi pare bine
Că nu-s ca ea
Şi nu-s ca tine.
Şi clar îți spun:
Au revoir, străine!
Şi-un gând în plus:
Să-ți fie bine!

Un posibil început de nuvelă...

"Într-o cafenea stă un domn şi bea liniştit o cafea. Nu are laptop, nu are smartphone, nu are ipad. Stă aşa, ca un psihopat...”

…şi priveşte cum lumea trece pe stradă, cum anii lui trec cu iuțeală în fiecare zi prin fața cafenelei, fără ca nimănui să-i pese ori să bage de seamă.

E un om obişnuit: un tip grizonat, cu ochelari ce ascund îndărătul lor doi ochi jucăuşi şi o privire modestă, dar intelectuală.

Îmbrăcat frumos, elegant, dar departe de a fi în pas cu moda, ținuta lui deşi simplă are un oarecare aer regal.

Prezența lui e cumva agreabilă, oarecum neobişnuită, dă o notă aparte cafenelei în orele dimineții.

Îşi bea cafeaua aici în fiecare dimineață, la aceeaşi oră şi la aceeaşi masă.

Îi pare mâna destinului că o găseşte mereu disponibilă şi o consideră "masa lui" - nu ştie că angajații cafenelei fac în aşa fel încât să aibă acea masă liberă la ora de acum bine ştiută.

Habar n-are că ei se bucură în secret, de fiecare dată când apare straniul muşteriu zilnic, în orice anotimp, pe orice vreme şi exact la aceeaşi oră.
E o rutină ghiduşă care le bucură dimineața.

Astăzi e mai multă lume în cafenea decât de obicei şi totuşi parcă e mai multă linişte decât în alte zile.

Surprinzător, la fiecare masă de patru persoane s-au aşezat doar câte trei.

Doar la masa lui stă el ... Singur, dar nu însingurat. E însoțit de zgomotul cafenelei, de bucuria celor de la mese, de liniștea sufletului lui...

Soarbe din cafea şi se uită câteva clipe înspre paharul de apă din fața lui. Apoi ridică privirea şi priveşte afară.

E soare. O toamnă molatecă mângâie cu razele soarelui trecătorii, apoi vine şi se aşează în inima lui.

O primeşte înfiorat şi o trimite să şadă pe toate scaunele libere din cafenea. Câte puțin pentru fiecare, să ajungă la toți.

Acum toți clienții pot servi cafeaua în tandem cu toamna din inima sa.

Deodata cafeneaua se animă şi toți cei din ea par a deveni mai luminoşi.

La fel de luminoşi ca privirea ce se ascunde fericită în spatele ochelarilor lui şi tot atât de minunați ca toamna din inima sa.

Mai zăboveşte câteva secunde să admire imaginea.

E uluitor de interesant să poți observa cum energiile curg, se amestecă, vin și pleacă mai departe!

E încântător să le simți cum trec prin tine şi pe lângă tine zi de zi, mereu în astă lume!

Şi nu numai în asta...

Oana...

Smerenia... o armă

Ne-am obişnuit să privim smerenia ca fiind o virtute.

Cred că mai potrivit ar fi să o privim ca pe o ustensilă.
Ca pe o armă împotriva a ceea ce ne desparte pe noi de divinitatea din noi, de divinul de Sus şi de peste tot din jurul nostru.
De ce?
Fiindcă în primul caz, dacă nu suntem atenți, ea se poate transforma uşor din virtute în păcat.
Dacă nu suntem suficient de vigilenți virtutea de a fi smerit se poate transforma în mândria de a fi smerit.
Şi ce e de făcut?
Mai nimic.
E suficient să fi mereu complet sincer cu tine, apoi să observi şi să conştientizezi că niciodată nu eşti tu cel care creează lumea în care trăieşti, ci doar o ființă care colaborează la evoluția ei.
Tu cu voința ta poți doar spera că poți face lumea în care te-ai trezit cu câteva vibrații ...  un pic mai frumoasă...

Oana Denis Rotariu
07.01.2016

Acceptare ... nu toleranță

Viața e eternă și e una.

E una și e în continuă mișcare, expansiune.

Și se transformă continuu în statornicia ei.

Iar noi, cei care experimentăm viața, suntem de asemenea într-o continuă mișcare și transformare.

Înspre evoluție/involuție... depinde din unghiul căror criterii alegem să privim.

La începutul lui 2016 mă rugam pentru smerenie, compasiune și toleranță.

În imensa-i înțelepciune, Dumnezeu mi-a deschis ochii înțelegerii și după nici două zile deja am conștientizat că nu am nevoie să mă rog pentru toleranță.

E suficient să mă rog pentru smerenie, compasiune și pentru acceptare.

E destul să-mi dau voie să iubesc și să accept tot ce vine înspre mine, să las să se manifeste prin mine orice gând, sentiment, emoție, non-emoție... tot...

Cu iubire și cu înțelegerea deplină a faptului că locul a tot ceea ce se manifestă prin mine e la el acasă.

Atunci când reușesc să accepț complet și cu încredere tot ce vine înspre mine ca fiind spre binele meu, ideea de toleranță devine complet inutilă și lipsită de sens.

De ce? Pentru că a fi tolerant vine din lipsa acceptării și presupune înainte de toate existența unui conflict interior.

Odată depășit acest conflict, la orizontul înțelegerii va apărea sentimentul de toleranță.

Dacă accept cu-adevărat tot ce am de trăit, nu mai am nevoie de toleranță pentru că vor dispărea pe loc toate conflictele, toate ”războaiele” și toți ”dușmanii” din jurul meu.

Iar câmpurile de bătaie vor rămâne locurile unde voi putea experimenta fericită iubirea și viața.

Așa cum va decide El că am nevoie s-o experimentez.

Fiindcă, până la urmă, nu eu trăiesc viața, ci viața nemărginită, eternă, plină de potențialitate și fără limite mă trăiește pe mine.

Mulțumesc Doamne pentru toate!