Inspirată de "Laur" de Evgheni Vodolazkin

O carte minunată "Laur" de Evgheni Vodolazkin

Profundă, cu înțelesuri adânci, subtile, rafinate.
Te lasă să pricepi, conducându-te spre găsirea, parcă fără ajutor exterior a înțelegerii sensului vieții.
Trebuie doar să-ți dai voie să-l descoperi, să-l vezi, să-l simți, să-l transcezi...

Încă de la începuturile lumii oamenii au fost fascinați de găsirea rostului vieții şi de aflarea datei când va avea loc sfârşitul lumii.
Şi asta pentru ca să ştie cât timp mai au de păcătuit, sau de ignorat existența lui Dumnezeu, a eternității morții, sau a vieții veşnice.
Din cele mai vechi timpuri şi până acum lucrurile nu par să se fi schimbat prea tare.
Dormim în continuare somnul realității vieții şi lăsăm tot ce e cu adevărat important pe mai târziu.
Câte o dată pentru mult prea târziu...
Obişnuim să trăim de parcă n-am muri niciodată sau de ca şi cum viața e doar iluzia ce se întinde sub ochii noştri.
Nici nu băgăm de seama că ceea ce numim noi realitatea vieții se desfăşoară mai mult în interiorul nostru şi mai puțin sau chiar deloc în afară.
Afară e doar decorul în care ne învârtim, doar uriaşa scenă pe care ne etalăm cu toții forțele, veleitățile, talentele, orgoliile, egourile...
De afară ne luăm repere, indicii, lecții... şi cam atât.
Ne căznim să mâncăm sănătos, să facem mai multă mişcare, să luăm suplimente alimentare, minerale şi vitamine ca să trăim cât mai bine ori mai frumos posibil.
Şi pierdem din vedere esențialul, adevăratul scop al venirii noastre pe lume.
E greu de crezut că am venit aici ca să fim veşnic preocupați de ce şi cât ducem la gură, ori de cât şi de ce scoatem pe ea.
Ar fi penibil şi jenant de puțin raportat la inteligența, maiestuozitatea şi potențialitatea Universului.
Nu cred să fi venit aici ca să ne facem trupurile nemuritoare, ci să ne desăvârşim spre a ne face spiritele eterne.
Nu ar trebui să fim atât de preocupați să facem totul ca să nu murim. În definitiv nu există nimeni care să poată fi în stare să moştenească Pământul.
Mai important e să învățăm să trăim tot ce ne este dat, exact aşa cum ne este dat, conştienți că e cu certitudine spre binele nostru superior, înspre evoluția spirituală.
Nenorocirea face ca aceste noțiuni să nu poată fi înțelese pe bază de informație, ori să fie accesate din exterior.
Ele se asimilează şi înțeleg doar prin experiment personal, prin înțelegere până la cea mai rafinată şi subtilă vibrație a sufletului şi chiar dincolo de ea.
Şi pentru asta e nevoie de tenacitate, consecvență şi credință. Foarte multă credință!
Atât de multă încât să putem fi în stare să ne abandonăm ei cu încredere şi cu totul.

Ei, Lui, Conştiinței Atotcuprinzătoare, Infinitei Inteligențe, Absolutului Etern... şi Vieții fără de moarte, de dincolo de sfârşit...

O noapte mirifică îți doresc!

Priveşte cerul! Afară e o lună învăluită într-o mantie cromatică încântătoare.
Visul meu despre iubire şi frumos l-am agățat de ea.

www.card-photo.com

Dacă-l doreşti, ți-l împrumut în noaptea asta... şi ție...

Preaplin

Îmi ședeai închis pe-o tâmplă,

Intins într-o râlă pe-o coastă,

Fără să-ți pese de iubirea ta,

Ori de durerea mea în cot,

Ce pica exact în mijlocul capului

Gurii lumii, care nu se mai sătura

De mâncat din ciupercile otrăvitoare,

Sădite cu drag la umbra răutăților

Neconsumate la timp, ori din vreme

Apărute la umbra inimilor îngrășate

Cu veninul mușcăturilor de limbi

Prea ascuțite și prea ascunse,

Aflate în prelungirea minților

Însetate de clevetiri, de bârfe și de urât.

Stăteai tolănit lasciv pe fruntea mea

Albind consecvent o tâmplă,

Sătulă până peste cap de trândăveala

Gândurilor tale … de sus, de dincolo de creștet

Până jos adânc, foarte departe la mine… 
Pe suflet…

"Femeia are suflet bun. Ea poate ierta bărbatului orice, chiar dacă acesta n-are nicio vină."

Cam aşa ceva...
Noi femeile putem ierta orice.
Putem ierta, uita, omite.
Putem să nu băgăm de seamă multe, foarte multe, mult prea multe.
Nu e foarte dificil să ne facem că nu observăm bădărănia, lipsa de tact, avansurile deplasate.
Putem înțelege că bărbații uită să ne felicite cu prilejul unor ocazii speciale, nu țin minte numele prietenilor copiilor lor, nicio zi de naştere, sau orice dată dacă nu e una din manualul de istorie.
Deh, aşa-s ei! Nu dau importanță la lucrurile inutile, consumatoare fără rost de timp, de bani, sau de energie prețioasă ce poate fi investită în lucruri mai serioase.
Îi credem, înțelegem şi suntem în asentiment cu domnii, impresionate de chinul lor nejustificat atunci cand se apropie venirea primăverii.
Probabil că ar fi mai indicat ca acest anotimp să aterizeze direct în paturile oamenilor, în loc să apară în calendare sau în inimile doritoare de proaspăt, reavăn şi frumos ale cine ştie cui.
Sunt numeroase cazurile când noi, doamnele, suntem nevoite ca benevol să mimăm prostia.
Şi "adorăm" să o facem pe toantele ca să lăsăm impresia că n-am priceput aluziile de prost gust sau deşănțate ale unor deosebiți care recurg la cele mai penibile şi mai jenante arme de seducție masculine.
În concluzie putem pricepe misoginismul, lipsa de scrupule, aroganțele, orgoliile, grosolăniile,  frustrările, toanele şi metehnele tuturor domnilor din viețile noastre.
Putem ignora orice, oricât, oricum... şi aproape oricui.
Ca până la urmă să sfârşim prin a-i ignora complet până şi pe ei, pe domni.
În definitiv, nu e decât o chestiune de exercițiu...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Nemişcarea din noi

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Nemişcarea din noi: Ne uităm Unii la alții Ca nişte vârfuri De iceberg Gândind că Asta-i tot. Ori negândind, Şi arărând cu degetul Când ne pare Că vârf...

Nemişcarea din noi

Ne uităm
Unii la alții
Ca nişte vârfuri
De iceberg
Gândind că
Asta-i tot.
Ori negândind,
Şi arărând cu degetul
Când ne pare
Că vârful nostru
E mai înalt,
Deşi e doar o
Iluzie a apropierii,
Sau a ataşamentului
Pe care îl avem noi
Față de noi înşine.
Ne privim
Unii pe alții,
Neînțelegând
Că partea importantă,
Acea parte
Care rămâne
Mereu nevăzută,
E mereu ascunsă
Privirilor noastre,

Fiindcă nu ştim
Să descoperim
Ori să vedem
Mai întâi
Cum arată
Partea nemişcată
Şi nedezvăluită..
Ce stă în adâncurile
Dinspre etern...
Ale ființelor
Pe care le numim
Noi.

Noi, doamnele credem...

Noi, doamnele, credem...

Credem în Dumnezeu, în iubire, în lipsa ei...

În căsnicie, în bărbați, în tot ceea ce ne spunem despre bărbați...

Credem multe.

Dar mai presus de toate credem că avem dreptate în orice situație contradictorie şi nu numai.

De fapt NU.

Asta nu credem.

De asta suntem convinse că aşa este.

Şi mai ştim că suntem sexul sensibil şi că deținem monopolul în ceea ce priveşte maniera în care ştim să iubim.

Suntem desăvârşite în a fi afectuoase.

Suntem de neegalat în felul în care ne pricepem să oferim tandrețe, atingeri, mângâieri...

Şi totuşi nu e chiar aşa.

Suntem de părere că bărbații nu ştiu să exprime verbal ori nonverbal sentimente adevărate.

E oarecum discutabil, judecând după numărul remarcabil al poeților şi al scriitorilor de geniu care au cântat iubirea în operele lor.

Nu e nevoie să fii poet ori scriitor...

Când trăirile din piepturile domnilor ating cote nebănuite, ei ştiu să manifeste tandrețe şi drăgălăşenie.

În orice şi prin absolut orice gest făcut.

Ei ştiu să vibreze iubire, să fie iubire, să transmită cu tenacitate iubire.

Şi fac asta în cele mai nebănuite,  inedite sau obişnuite feluri de exprimare.

Ne-am obişnuit să primim flori, bomboane, să ni se deschidă uşa, sau să ni se ofere un loc pe scaun.

Nu avem ochi să observăm cât sacrificiu poate ascunde simplul gest în care un bărbat se oferă voluntar în a şterge praful din bibliotecă, deşi urăşte aproape organic această îndeletnicire casnică.

Fiecare gest minuscul de acest fel  ascunde în spatele lui o doză uriaşă de dragoste, de afecțiune, de tandrețe şi de sublim.

Şi un fel de a iubi care deşi poate depăşi granițele înțelegerii feminine n-ar trebui să-i scape din vedere simțului nostru acut de observație.

Probabil că bărbații din viața noastră ar fi capabili să aranjeze zilnic norişorii albi de pe cerul inimilor noastre.

I-ar înşirui frumos, în declarații de dragoste interminabile, bucurie din fericirea lor de-a dărui.

I-ar aranja zi de zi, complet dezinteresat, doar dacă ar şti că asta contează într-adevăr pentru noi.

Dar noi, doamnele, suntem de părere că ei nu pot, că nu sunt în stare şi că doar noi ştim.

Credem că ştim.

De fapt ştim sigur că ştim şi n-avem nicio îndoială.

Şi astfel ne aşezăm cu grijă  ochelarii de cal pe ochii tuturor simțurilor.

Şi habar n-avem că ne lipsim benevol de şansa de a vedea cum  domnii din viețile noastre fac mereu minuscule gesturi de mare iubire pentru noi.

Însă tot ce nu se poate vedea cu ochiul liber nu există.

Şi din nefericire, nimic din ceea ce nu există nu poate conta...

Păcat... mare păcat!!!

Nu-i aşa?

Ține minte trei cuvinte: "Adio!"

Nu există nicio relație sinceră care să nu fi trecut prin probleme, prin cumpene, prin situații mai tensionate.
Te rog să nu mă contrazici!
Am menționat de la bun început că e vorba despre relații SINCERE.
Aşa, or mai fi pe-acolo una două de leac, care să-ți pară perfecte.
Din exterior toate relațiile par de vis, numai a ta şchioapătă.
Şi totuşi, dac-ai fi o muscă mică şi-ai putea zbura prin casele oamenilor, ai putea vedea că nu curge peste tot doar lapte şi miere.
Noi, oamenii, suntem scenariştii şi regizorii vieților noastre.
Drept pentru care regizăm în mințile noastre tot felul de filmulețe, în concordanță cu ceea ce suntem şi ştim.
Apoi avem pretenția ca toți cei cu care ne întâlnim să intre în pielea rolurilor închipuite deja de noi.
Dar ei au deja alte filmulețe - cele din mințile lor - în care ei înşişi sunt protagoniştii şi încearcă să te coopteze şi pe tine în unul din personajele visate de imaginația lor.
Şi-uite aşa, ne trezim în mijlocul unui conflict de interese, pe cât de caraghios, pe atât de inutil.
Şi dezvoltăm ranchiuni, adversități, negativism, sau şi mai rău, anxietăți şi depresii, direct proporționale cu discrepanța dintre imaginea programată a vieții din mintea noastră şi cea din "realitatea" cotidiană.
Am scris între ghilimele, fiindcă şi realitatea asta e un soi de vis, dar s-ar putea ca asta să nu facă sens pentru noi, până nu trezim în noi conştiința acestui lucru - dacă o vom trezi vreodată...
Aşadar, dacă întâmpini vreodată probleme în relație, nu da bir cu fugiții imediat.
Încearcă să te pui şi în pielea celui de lângă tine, să-i înțelegi bine şi corect nevoile sau smintelile.
Şi fă asta exact din motivul că te deranjează şi suferi pentru ceea ce-ți pare că face el/ea.
Dacă suferi înseamnă că-ți pasă, înseamnă că el/ea contează şi nu ți-e indiferent/ă.
Adu-ți aminte din când în când, că persoana de care te-ai îndrăgostit e încă ascunsă pe undeva pe-acolo, în "străinul" de lângă tine.
Nu abdica!
Rolul relației e ca doi oameni care se iubesc să se tragă din când în când de mânecuță spre evoluția relației şi spre evoluția fiecăruia dintre ei, în drumul spre desăvârşire.
Ține minte!
Relațiile de vis există.
Dar numai în visurile tale şi acolo vor şi rămâne pentru totdeauna.
Pentru că aşa e normal şi fiindcă acolo e locul lor.
În frumosul din tine...

O zi cum eşti să ai! Şi tu...

"Carpe diem!"

Aşadar, trăieşte clipa!
Dar nu uita să fii pedant cu momentul de față.
Nu te grăbi! Savurează-l galant, gingaş, atent...
Trăieşte clipa!
Dar nu cu oricine, oriunde, oricând, în orice circumstanțe... fără să-ți pese de ce se întâmplă cu clipa, cu tine, cu oricine, cu viața din ea...
Trăieşte clipa!
Ridic-o la statutul de minune!
Fă din ea prezentul la superlativ al existenței tale!
Nu fii zgârcit cu sentimentele, cu trăirile, cu emoțiile!
Trăieşte-le până la capăt!
Pe fiecare-n parte, de la o margine la cealaltă margine a ființei tale...
Trăieşte clipa, acum!
Dar nu alandala, anapoda ...

şi nici oricum...

Maestrul adevărat e în permanentă legătură cu Conştiința...

Alegem gândurile aflate pe frecvența nivelului de conştiință la care am ajuns.
Ele cumva ne reprezintă fiindcă ne dezvăluie nouă şi altora cam pe unde ne aflăm în drumul spre desăvârşire.
Astfel ne integrăm şi ne aliniem în spațiul cel mai potrivit nouă.
Chiar dacă aparent suntem în acelaşi loc, de fapt ocupăm mereu alt spațiu, fiindcă chiar dacă corpul fizic nu ne pare a se modifică substanțial evident de la o clipă la alta, cel mental, emoțional şi spiritual sunt într-o continuă transformare.
Asta doar dacă se lucrează în acest sens.
Cu trupul practicăm exerciții fizice, cu celelalte corpuri liniştirea minții, meditații, respirații, rugăciune...
De aceea, dacă suntem atenți, gândurile ne pot vorbi despre noi, iar dacă suntem într-o stare permanent alertă, le alegem sau ne îndreptăm atenția doar spre cele care au cu adevărat importanță.
Astea fiind zise, se impune să subliniem încă o dată însemnătatea de a fi în preajma unui Maestru adevărat. Pentru toți acei care au pornit pe o cale spirituală acest lucru e un plus de necontestat.
Nu o dată am citit sau auzit că e suficient să stai în preajma unui Maestru adevărat ca să evoluezi.
Dincolo de poetica generată de vibrația asocierii acestor cuvinte există un adevăr de netăgăduit.
Maestrul adevărat e în permanentă legătură cu Conştiința. El are acces la aceasta pe o bandă largă de frecvențe. 
Stând în preajma lui, la un moment dat apar şi se deschid şi în noi breşe de acces spre Conştiință.
Şi încep să apară de niciunde "revelații" de ne mirăm şi noi şi nu pricepem de unde.
Mai vine şi un timp când încetăm să ne mai mirăm şi începem să fim recunoscători, poate chiar şi smeriți...
Orice aş mai putea scrie acum îmi pare în plus.
De aceea aşez în fața ochilor tăi o lacrimă imaculată de gratitudine sinceră, care mie să-mi spele sufletul fericit, iar ție să-ți sărute privirea... 
Atât... 

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: O cafea dichisită...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: O cafea dichisită...: Pentru astăzi o cafea savuroasă, care să te facă să te simți important, că ești iubit, apreciat, să simți că meriți un loc sub Soare și că ...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Ceea ce ne lipsește în dragoste nu sunt înțelesuri...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Ceea ce ne lipsește în dragoste nu sunt înțelesuri...: ”O teoremă e o scrisoare de dragoste către un necunosut, către acela care îi prinde nu numai înțelesul, ci și toate subînțelesurile.” Grigo...

”Religia este un mod de a fi ”(Pr. Dumitru Stăniloaie)

Aşa cum bine spunea Părintele Dumitru Stăniloaie, dincolo de ideologie şi dogmatică "religia este un mod de a fi".

O stare care, scrisă zi de zi în celulele noastre, ne ridică vibrațional spiritele, clipă de clipă, către stele ... şi dincolo de ele...

Culegi ce sădești... întotdeauna...

Te poziționezi în inimă.
Aduni toate gândurile-n piept şi începi să te rogi.
Şi nici nu termini bine de spus în gând ce vrei, că te pomeneşti că primeşti răspuns bun la toate rugăciunile tale.
DA. E momentul să fii recunoscător, fericit şi să te bucuri.
NU. Nu e cazul să crezi că ai nu ştiu ce merite deosebite, rămâi smerit!
E cazul să recunoşti că doar credința ta te poate salva de la moarte... şi-atât.
Asta numai dacă ți-o îndrepți în direcția potrivită şi dacă o pui în slujba Iubirii, Luminii şi Adevărului.
Fii conştient că întotdeauna vei culege doar ceea ce vei sădi!
Cu siguranță şi fără doar şi poate...

Toate ideile sunt deja aici

Toate ideile astea care apar pentru ca să le pricep şi povestesc locuiesc zi de zi în prejma mea, iar uneori le pot culege cu gândul, cu simțirea... sau nici cu una nici cu cealaltă.
Sunt aici, încă de la începuturi şi până în prezent, aşezate de cei care au mai înțeles câte ceva în toate timpurile şi anotimpurile dinaintea noastră.
Care va să zică n-am niciun merit, ci sunt doar o răsfățată care ia totul de-a gata, transmite mai departe... şi-atât.

Nu sunt scriitoare

Scriu de dragul scrisului, care pare că simte o nevoie acută de a se manifesta prin mine.
De aceea scriu neforțat, nechinuit, fluid şi direct din suflet...
Nu scriu de dragul popularității, deşi bănuiesc că aş putea s-o fac,  fiindcă-mi pare simplu, dar cine ştie?
Nici trist pentru că nu sunt veselă, ori nostalgic fiindcă sunt nefericită.
Nu simt nevoia de pamflet, fiindcă am parte de suficient în viața de zi cu zi şi pe săturate.
Îmi pare că scrisul e o nevoie a nostalgicului, al melancolicului, al romantismului desuet de a se manifesta prin mine, de a-mi întregi sensibilitatea, necesitate pe care o respect şi mă străduiesc s-o înțeleg.
În concluzie, nu scriu gândit ci spontan, dar gândesc ce scriu înainte de a pune slovele pe hârtie.
Şi nu le dau drumul din gânduri până nu le triez, unul câte unul, prin inima mea..

Totuşi, mai presus de toate scriu fiindcă am o datorie.

O promisiune facută Lui, că dacă-mi mai permite să mai fiu pe-aici o vreme,  să mă străduiesc să ajut oamenii să treacă peste suferință prin El, să încerc să alin sufletele...

Atâta tot... Nimic mai mult...

De aceea scrierile mele se citesc ori deloc, ori de mai multe ori fiecare...

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Nici iarba...doar tu...

Pe unde treceai tu
Iarba cuvintelor
Uita să mai crească.
Ieşeau în loc
Unul câte unul
Perii albi
Ai deziluziilor,
În creştetul
Poeziilor fără rime
Şi fără cuvinte.
Pe unde treceai tu
Iarba vorbelor uita
Să mai crească.
În locul ei
Creştea o eternă
Iubire mistuind
În trăiri
Nespusele cuvinte
Şi eternele păreri
Ale minunilor
Care vrem să fim
Fără să ştim
Că de fapt...
Deja suntem.

Dac-ai fi altfel n-ai mai fi tu

Poate-ai pățit şi tu...

Întotdeauna mi s-a părut că trebuie să fiu mai mult decât sunt deja.
Că cei din jur vor să fiu mai altcumva, mai altfel.
Şi m-am chinuit o viață încercând să fac atât de frumos pe cât credeam în gândurile mele că sunt aşteptările celor din jur.
La un moment dat m-am prins că sistemul de referință la care mă raportez e total greşit.
Că dacă mă raportez la nevoile fiecăruia cu care interacționez nu voi progresa, ci voi dobândi doar frustrări şi complexe inutile.
Mergând tot timpul prin comparație cu altul, la nivelul percepțiilor mele, voi găsi cel puțin unul mai bun, sau unul mai prost decât mine.
Şi asta nu va face din mine un om mai bun, ci un om care nu va evolua niciodată.
Fiindcă sistemul de referință al evoluției personale sunt eu însămi.
Iar una dintre măsurătorile de evaluare se referă la gradul de libertate pe care am dobândit-o față de mine şi față de tot ce-mi pare că aşteaptă cei din jur.

Şi acum, căutând o frază de încheiere mă umflă râsul, fiindcă mi-am amintit că tot ce m-am chinuit eu să spun de jumătate de oră, soțul meu o sintetizase mai demult, simplu, în câteva secunde:

"De ce te străduieşti atât de tare să fi altfel? Toți te iubim pentru felul cum eşti acum. Dacă ai fi altfel poate că nu te-am mai recunoaşte."

O zi cum eşti să ai! Şi tu...

Eşti şi sunt

Pentru tine
Nu sunt nimic.
Uneori nimic sunt
Şi pentru mine,
Doar că nimicul meu
E mai adevărat,
Uşor alambicat,
Profund, pipăibil,
Cunoscător şi interesat
De nimicul perfect
Ce şade flexat,
Calibrat în suspensie
În firescul... din tine.

Sâca-sâc

Îmi pare rău
Şi-mi pare bine
Că ai plecat
De lângă mine,
Te-ai depărtat
Spre nu ştiu cine
Care-i făcută
Pentru tine.
Şi-mi pare rău
Că nu-i ca mine
Dar mai ales
Îmi pare bine
Că nu-s ca ea
Şi nu-s ca tine.
Şi clar îți spun:
Au revoir, străine!
Şi-un gând în plus:
Să-ți fie bine!

Un posibil început de nuvelă...

"Într-o cafenea stă un domn şi bea liniştit o cafea. Nu are laptop, nu are smartphone, nu are ipad. Stă aşa, ca un psihopat...”

…şi priveşte cum lumea trece pe stradă, cum anii lui trec cu iuțeală în fiecare zi prin fața cafenelei, fără ca nimănui să-i pese ori să bage de seamă.

E un om obişnuit: un tip grizonat, cu ochelari ce ascund îndărătul lor doi ochi jucăuşi şi o privire modestă, dar intelectuală.

Îmbrăcat frumos, elegant, dar departe de a fi în pas cu moda, ținuta lui deşi simplă are un oarecare aer regal.

Prezența lui e cumva agreabilă, oarecum neobişnuită, dă o notă aparte cafenelei în orele dimineții.

Îşi bea cafeaua aici în fiecare dimineață, la aceeaşi oră şi la aceeaşi masă.

Îi pare mâna destinului că o găseşte mereu disponibilă şi o consideră "masa lui" - nu ştie că angajații cafenelei fac în aşa fel încât să aibă acea masă liberă la ora de acum bine ştiută.

Habar n-are că ei se bucură în secret, de fiecare dată când apare straniul muşteriu zilnic, în orice anotimp, pe orice vreme şi exact la aceeaşi oră.
E o rutină ghiduşă care le bucură dimineața.

Astăzi e mai multă lume în cafenea decât de obicei şi totuşi parcă e mai multă linişte decât în alte zile.

Surprinzător, la fiecare masă de patru persoane s-au aşezat doar câte trei.

Doar la masa lui stă el ... Singur, dar nu însingurat. E însoțit de zgomotul cafenelei, de bucuria celor de la mese, de liniștea sufletului lui...

Soarbe din cafea şi se uită câteva clipe înspre paharul de apă din fața lui. Apoi ridică privirea şi priveşte afară.

E soare. O toamnă molatecă mângâie cu razele soarelui trecătorii, apoi vine şi se aşează în inima lui.

O primeşte înfiorat şi o trimite să şadă pe toate scaunele libere din cafenea. Câte puțin pentru fiecare, să ajungă la toți.

Acum toți clienții pot servi cafeaua în tandem cu toamna din inima sa.

Deodata cafeneaua se animă şi toți cei din ea par a deveni mai luminoşi.

La fel de luminoşi ca privirea ce se ascunde fericită în spatele ochelarilor lui şi tot atât de minunați ca toamna din inima sa.

Mai zăboveşte câteva secunde să admire imaginea.

E uluitor de interesant să poți observa cum energiile curg, se amestecă, vin și pleacă mai departe!

E încântător să le simți cum trec prin tine şi pe lângă tine zi de zi, mereu în astă lume!

Şi nu numai în asta...

Oana...

Smerenia... o armă

Ne-am obişnuit să privim smerenia ca fiind o virtute.

Cred că mai potrivit ar fi să o privim ca pe o ustensilă.
Ca pe o armă împotriva a ceea ce ne desparte pe noi de divinitatea din noi, de divinul de Sus şi de peste tot din jurul nostru.
De ce?
Fiindcă în primul caz, dacă nu suntem atenți, ea se poate transforma uşor din virtute în păcat.
Dacă nu suntem suficient de vigilenți virtutea de a fi smerit se poate transforma în mândria de a fi smerit.
Şi ce e de făcut?
Mai nimic.
E suficient să fi mereu complet sincer cu tine, apoi să observi şi să conştientizezi că niciodată nu eşti tu cel care creează lumea în care trăieşti, ci doar o ființă care colaborează la evoluția ei.
Tu cu voința ta poți doar spera că poți face lumea în care te-ai trezit cu câteva vibrații ...  un pic mai frumoasă...

Oana Denis Rotariu
07.01.2016

Acceptare ... nu toleranță

Viața e eternă și e una.

E una și e în continuă mișcare, expansiune.

Și se transformă continuu în statornicia ei.

Iar noi, cei care experimentăm viața, suntem de asemenea într-o continuă mișcare și transformare.

Înspre evoluție/involuție... depinde din unghiul căror criterii alegem să privim.

La începutul lui 2016 mă rugam pentru smerenie, compasiune și toleranță.

În imensa-i înțelepciune, Dumnezeu mi-a deschis ochii înțelegerii și după nici două zile deja am conștientizat că nu am nevoie să mă rog pentru toleranță.

E suficient să mă rog pentru smerenie, compasiune și pentru acceptare.

E destul să-mi dau voie să iubesc și să accept tot ce vine înspre mine, să las să se manifeste prin mine orice gând, sentiment, emoție, non-emoție... tot...

Cu iubire și cu înțelegerea deplină a faptului că locul a tot ceea ce se manifestă prin mine e la el acasă.

Atunci când reușesc să accepț complet și cu încredere tot ce vine înspre mine ca fiind spre binele meu, ideea de toleranță devine complet inutilă și lipsită de sens.

De ce? Pentru că a fi tolerant vine din lipsa acceptării și presupune înainte de toate existența unui conflict interior.

Odată depășit acest conflict, la orizontul înțelegerii va apărea sentimentul de toleranță.

Dacă accept cu-adevărat tot ce am de trăit, nu mai am nevoie de toleranță pentru că vor dispărea pe loc toate conflictele, toate ”războaiele” și toți ”dușmanii” din jurul meu.

Iar câmpurile de bătaie vor rămâne locurile unde voi putea experimenta fericită iubirea și viața.

Așa cum va decide El că am nevoie s-o experimentez.

Fiindcă, până la urmă, nu eu trăiesc viața, ci viața nemărginită, eternă, plină de potențialitate și fără limite mă trăiește pe mine.

Mulțumesc Doamne pentru toate!

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Relația de iubire nu e un perpetuum mobile de speț...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Relația de iubire nu e un perpetuum mobile de speț...: Ea trebuie întreținută, are nevoie de mentenanță şi inovații constante. Nu e suficient să dăm de câteva ori la coarba trăirilor, ori ...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Cine eşti tu cel pe care îl iubesc?

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: Cine eşti tu cel pe care îl iubesc?: Nu-ți cunosc numele, nu-ți cunosc identitatea... Nici arborele genealogic ale cărui rădăcini te-au legat într-un anume fel de Pămân...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: EGO-ul... BAU-BAU-ul din tine...

Gânduri dichisite - d' Oana Rotariu: EGO-ul... BAU-BAU-ul din tine...: Tot auzi că egoul e CEVA MONSTRUOS. Și în mintea ta el se transformă în BAU-BAU care tronează prin tine. Începi să-ți dorești cu ar...

"La mulți ani, 2016!"

O nouă zi începe: ziua "astăzi", data stelară "acum".

Constat c-am mai trecut printr-un an.

Gândurile le aşez în bilanțuri, atribuindu-le contravaloarea viselor... realizate, pierdute.

Anul prin care am călătorit se transformă uşor într-o cupă de şampanie.

Orizontul îndepărtat al următorului an pare acum la o întindere de braț...

Sau la câteva bătăi de inimă distanță... de suflet.

Aşez la marginea lui vise proaspete... nevisate şi oarecum îndrăznețe...

Iar la picioarele lui Dumnezeu aşez recunoştință.

Multă, curată şi veşnică...

Ce bine că eşti!

Să ai parte de iubire şi de tihnă în 2016! Şi tu...

Cu gratitudine, un alt tu... eu...

www.card-photo.com

Iaca na

Ce-ar fi să fie
Dac-ar fi?
Ori cum ar fi 
Să fie oare?
Ori să fi fost
Şi să nu ştii?
Nu ți-ar părea
Ca o trădare?
Ca o şăgalnică
Chemare
Rămasă-n suflet...
De cărare?
Cum ar fi fost să fie,
Oare...?

Acolo unde eşti...

Acolo unde eşti tu
E iubire.
Brațele lunii
Încolăcesc de-a valma
Amintirile razelor de soare.
De la răsărituri
Şi până la apusuri e lumină.
Peste toată noaptea
Şi peste toată ziua e.
Acolo pe unde eşti tu
Este iubire.
Peste tot pe unde eşti.
Indiferent unde şi...
De fiecare dată altfel e.
Mereu diferit
Deosebit dar cu certitudine...
Mai mult...

Ți-e dor de tine şi te cauți

Ți-e dor de tine şi te cauți peste tot.
Sau cauți ceva fără să şti exact ce cauți şi priveşti peste tot.
Ultimul lucru de care ai nevoie e vorbăria din afară, sau părerile tuturor despre ce e bine sau nu e bine de făcut.
Nici măcar aceste vorbe, aceste cuvinte înşirate acum în fața ochilor tăi nu sunt de luat în considerație.
Nimic exterior. Nimic din ce nu porneşte din tine nu va face sens cu-adevărat şi nu va ajuta căutării tale.
Toate sunt doar informații. Teorie pură. Noțiuni exterioare ființei sau nonființei tale.
Cunoaşterea vine din experiment, iar acel experiment valabil pentru tine se află interior, nu în noțiunile din afara ta.
Totuşi nimic din interior nu vine înspre tine până nu faci linişte.
Iar linişte nu faci gândind sau citind.
Roagă-te, meditează, respiră, iubeşte!
Apoi ține ochii minții larg deschişi şi priveşte fără să judeci.
Priveşte în linişte... şi-atât...
Acolo sau aici pe undeva e ceea ce cauți.
Mereu şi iar, acolo e ... aici.

Mereu... aici...

Crăciunul este despre Hristos

 Vremurile pe care le trăim sunt încercate şi le resimțim greu.
Ele se vor un salt înspre evoluția conştiinței, înspre cunoaştere.
Dar mai întâi şi înainte de toate trebuie să ne recunoaştem pe noi prin El.
Şi El a venit şi a luat asupra Lui păcatele lumii.
Dar omenirea a avut grijă să facă altele la loc. Toți am contribuit la acest lucru.
Timpul nu există, e creat de mintea noastră.
Timpul e mereu acum, mereu astăzi.
Iar acum e timpul sa ne iertăm unii pe alții şi pe noi până-n străfundul moşilor şi strămoşilor ce dăinuiesc prin noi.
Apoi e timpul să ne împodobim cu lumină, să deschidem uşa inimii, poarta sufletului şi să aşteptăm cuminți şi cu bucurie venirea Lui pe Pământ.
Hristos nu se închipuie, Hristos se trăieşte...

Mulțumim, Doamne, pentru toate, cu gratitudine eternă!

Viața e un război permanent...

O luptă inutilă generată de un conflict permanent între ce așteptăm și ce ni se oferă.

Pentru că niciodată realitatea înconjurătoare nu se potrivește cu gândurile noastre, cu închipuirile noastre.

Pentru că ne simțim separați de lume și suntem veșnicii luptători împotriva ei.

De ca și cum noi am fi eternii deținători ai adevărului absolut pentru care ne simțim datori să luptăm.

Toți gândim la fel de opac și de aici apare și nenorocirea...

Toți luptăm împotriva nedreptăților venite de la ceilalți... mereu ceilalți.

Și toți suntem numai niște ceilalți , veșnic nemulțumiți, etern neîndreptățiți... de lume, de soartă...de toate smintelile închipuirilor noastre.

Viața e un etern război complet lipsit de sens, de noimă și de necesitate.

Când reușim să pricepem cu adevărat acest lucru putem observa că tot ce vine înspre noi sunt de fapt pârghii de evoluție.

Iar acceptarea a tot ce vine înspre noi și abandonul frâielor vieții în mâinile înțelepciunii divinității face războiul nul și neavenit.

Iar pe noi... liberi să fim atât de fericiți cât avem nevoie...

Mulțumesc Doamne pentru toate!

”Să ai parte de înțelepciune și fericire!” Și tu...

Un alt tu...
                        Oana Denis Rotariu

Ajun de Crăciun...

Ajun de Crăciun...

Mă trezesc mai tărziu astăzi. Nu mai am chiar multe de făcut.
Îmi sorb cafeaua în liniște. Ascult liniștea. E tare plăcut să asculți liniștea.
După ce o asculți suficient timp îți vine s-o poftești și în casa inimii tale.
E bine.
E încă dimineață. Soneria de la ușă mă trezește din amorțeală.
Deschid.
În fața ușii doi copii: o fetiță și-un băiat.
Să fi avut cam 10 ani de căciula de Moș Crăciun, cu care își acopereau căpșoarele frumoase.
Doi copii frumoși, curați, îmbrăcați în uniformă școlară. Doi copii veseli cu chipuri luminoase care m-au întrebat dacă primesc cu colinda.
Doi îngeri cu glasuri cristaline ce au adus, cu bucurie, Crăciunul în casa mea.
Casa lor era probabil o instituție a statului, dar ei erau fericiți că astăzi merg cu colinda și se bucurau teribil că e Crăciunul.
I-am servit cu dulciurele, le-am dat și ceva bănuți (mi-a părut rău că nu eram gata cu bucatele).
Ne-am mulțumit apoi unii altora iar ei au plecat zâmbind.
Am închis ușa încet în urma lor și-am început să bocesc zgomotos.

Doamne, iartă-mă că nu știu să mă bucur la fel ca ei de tot ce vine în viața mea!
”Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos....”

Atunci când iubim sincer... închidem ochii

Închidem ochii la furii, la cuvinte fără rost... suntem mai toleranți. 

Unde e dragoste puțină e pricină multă.

Dar dacă iubim cu-adevărat, atunci când strângem la piept ceea ce iubim închidem ochii.

Pentru că vrem să amplificăm trăirea şi iubirea din piept.......ca să poată să ajungă până la celălalt... cât e încă fierbinte...

Se zice că dragostea e oarbă...

Nu e oarbă doar că nu se simte cu ochii şi nu se gândeşte cu mintea...

Se simte doar cu inima...

Şi pentru ca s-o simțim mai intens... e musai să ne centrăm în piept şi să închidem ochii...

Ca să putem iubi mai adânc, mai sincer 

...şi mult mai ... adevărat...

A iubi - a urî...

E acelaşi sentiment, aşezat în alt mediu, cu alte frecvențe.

Dacă-mi permiteți comparația e ca şi cum vorbim de cele două ipostaze ale aceleeaşi fotografii - pozitivă şi negativă.

Trăirea e aceelaşi.

Doar că într-un caz o asociem cu fericire, încântare, bucurie, împlinire, extaz..., iar în celălalt o asociem cu deznădejde, ciudă, năduf, frustrare, neputință...

Atribuirea sentimentelor ține de gândurile noastre, de felul cum alegem să privim lucrurile, de disponibilitatea noastră de a fi sau a nu fi bun, de felul cum suntem şi cum alegem să fim.

A urî...ură... îți zgârie toate timpanele ființei ce se străduie să urce spre Lumină.

A iubi... iubire...

"...aceasta vine... tare de departe-n mine" (Lucian Blaga)