Lacrimi...de duminică...

Astăzi, la biserică, am tras un bocet de pomină - nimic nou până aici.

Săptămâna asta, într-una din zile, am simțit un fel de zădărnicie a scrisului.

Parcă nu scriam destul de frumos, de bine, de elevat...

Îmi părea că subiectele abordate nu-s la modă, că alea care-s la modă parcă sunt prea comune și deja scriu o grămadă dintre cei mai avizați despre ele... că poate n-am talent...

Mă necăjeam la gândul că există și persoane care-mi iau preocuparea în derâdere... și câte altele.

Câte nu știm să inventăm când ne stârnim gărgăunii din creieraș !!!

În concluzie mă întrebam dacă mai are rost să mai scriu.

Uitasem că de fapt scriu pentru că îmi place să scriu, pentru că Dumnezeu mi-a dat acest har să-mi aline sufletul și apoi să pot face și eu acelasi lucru.

Așa cum îmi place să spun mereu nimic ”nu e întâmplator”.

Astăzi, în cuvântarea lui, la un moment dat, părintele a rostit și el aceste vorbe.

Am știut că tot ce urmează e de fapt pentru mine.

A povestit despre îngerii naturii. A spus că și natura are și ea îngerii ei. Există îngerii ierbii, ai copacilor, ai florilor, ai animalelor.

Într-o zi îngerul ierbii a simțit că e inutil, că treaba pe care o are el de făcut e lipsită de importanță fiindcă oricâtă grijă ar avea el iarba e mereu sub picioarele oamenilor și e mereu călcată în picioare.

Așa că s-a decis să nu mai facă nimic.

Apoi rând pe rând toți ceilalți îngeri s-au dus la Dumnezeu și i-au adus la cunoștință că din pricina faptului că iarba s-a uscat, s-au uscat și copacii fiind lipsiți de umezeala de la rădăcină și florile private de roua dimineților, iar animalele erau pe cale să moară de foame.

Atunci El l-a chemat pe îngerul ierbii să-i spună ce a auzit de la ceilalți îngeri și să-l întrebe ce s-a întâmplat.

Acesta i-a mărturisit că a simțit că e zadarnică și fără rost treaba pe care o are el de făcut, dar auzind ce s-a întâmplat și-a dat seama de importanța ei.

Evident, am izbucnit în lacrimi.

N-am îndrăzneala să mă compar cu nimeni și cu nimic, darămite cu un înger...

Totuși, povestea mi-a reamintit că nu e nevoie să dovedesc nimic nimănui și că ce fac eu nu e puțin lucru.

De când mă știu, am simțit bucurie în a-i ajuta și face fericiți pe alții.

Poate că ăsta o fi rostul meu: să scriu ca să alin inimi și nu ca să devin cunoscută prin felul de a scrie...

M-am simțit din nou copleșită de iubirea divină.

Am vărsat atunci ceva lacrimi de bucurie și recunoștință și am cerut iertare pentru că am știut să fiu atât de nerecunoscatoare... chiar și numai pentru câteva clipe dintr-o zi oarecare.

Am înțeles încă o dată că fiecare dintre noi avem rost, sens și importanță...

Fără excepție...fiecare...

Mulțumesc, Doamne, pentru toate!