Îi ajutăm pe ceilalți de mila noastră

Trec printr-o situație de viață mai delicată.

Întotdeauna când îmi pare că m-am mai înălțat un pic în ochii conștienței mele, apar fel de fel de situații care mă fac să înțeleg că-s tare departe de adevăr.

Mă frăsuiesc în fel și chip de ceva timp să ajut pe cineva aflat în grea suferință și n-am cum. Mă chinui, mă zbucium, plâng, mă rog... La ce bun toate astea? Ce anume din toate astea ajută și pe cine?

De fapt eu îmi plâng mie de milă, eu sunt cea care are nevoie de compătimire și alint. Eu sunt cea căreia nu i s-au închis toate rănile și acum doar au ieșit la suprafață. De fapt eu strig după ajutor.

Sfinții și îngerii ajută fără să se dea cu capul de pereți. Ei nu mai simt durere, ci doar liniște și asta nu-i împiedică să aibă compasiune față de oameni.

Și-atunci ce anume îi determină să ajute? Oare iubirea profundă și deplină și înțelepciunea la care au ajuns?

Drept urmare, azi am întrezărit faptul că pentru a evolua trebuie să ating o stare de liniște permanentă.

Asta înseamnă că e cazul să mă străduiesc să ating o stăpânire de sine fără egal, ceva cu mult peste tot ce-am experimentat până acum...

Iaca ăsta gând ilustru!!!

Cum să dobândesc liniște dacă mă învererșunez să lupt pentru a mă stăpâni?

Clar, nu-i asta metoda. Atunci care-o fi secretul unei liniști permanente?

Cum să ajung la acea pace angelică, la acea înțelepciune absolută, la acea iubire desăvârșită?

Cum să curăț mereu mizeriile lasate de emoțiile vechi fără să mai adun la loc altele noi? 

Cum?